Cand ne vom elibera de greci?

Care este Dumnezeul Bibliei, Dumnezeul revelat noua prin Domnul Iisus, Fiul lui Dumnezeu?

Românii sunt robi ai grecilor: în gândire, în spiritualitate (sau în lipsa ei), în moralitate (sau lipsa ei), în bizantinismul lor. Spre paguba lor. Spre marea lor pagubă! Ca să înţelegem aceste afirmaţii, să facem puţină istorie.

În anul 864 după Cristos, bulgarii s-au încreştinat, acceptând autoritatea Bizanţului (Constantinopolului) asupra lor. Fiindcă românii căzuseră sub stăpânirea imperiului bulgar, stăpânirea bizantină le-a fost impusă şi lor. Astfel le-a fost impus alfabetul chirilic şi limba slavonă pentru liturghie. Nu şi-au ales ei lucrul acesta. Era vai de tine dacă nu te supuneai şi vorbeai româneşte. De atunci a rămas între români sperietoarea: „îţi taie popa limba”!

Imperiul bulgar a fost cucerit de grecii din Bizanţ şi românii au trecut de sub stăpânirea slavonă sub cea grecească. Interesant, însă, limba bisericească a rămas cea slavonă.

Îndată după întemeierea Statelor Româneşti, acestea au oficializat legătura cu Patriarhul de la Constantinopol. Astfel, în anul 1359 Domnitorul Nicolae Alexandru, mută mitropolia de la Vicina la Curtea de Argeş, şi Iachint devine primul mitropolit al Ţării Româneşti, iar în Moldova, după îndelungi tratative, care au început cu Petru I Muşat, Patriarhia de la Constantinopol recunoaşte Mitropolia Moldovei în timpul lui Alexandru cel Bun în anul 1401. La aceste date avem primul act de subordonare a Principatelor Române faţă de grecii de la Constantinopol.

Să marcăm şi faptul că turcii cuceresc Constantinopolul în anul 1453. Patriarhia de la Constantinopol este lăsată de turci să-şi continue existenţa şi activitatea, dar sub autoritate turcească.

În următorii cincizeci de ani, după lupte îndârjite cu Vlad Ţepeş (1431-1477) şi cu Ştefan cel Mare (1438-1504), turcii îşi consolidează stăpânirea asupra Statelor Române, aducându-le la un statut de vasalitate. Prin urmare, acum turcii sunt stăpâni şi pe Patriarhia Ortodoxă din Constantinopol şi pe Principatele Române. Dar care este acum relaţia dintre Patriarhie şi Statele Române? Aceasta se clarifică în anul 1534.

Patriarhia de la Constantinopol trimite un emisar la curtea lui Vlad Vintilă din Bucureşti, în persoana monahului Antonios Karamanlikes, cu misiunea explicită de a cerceta şi defini aceste relaţii. După o scurtă cercetare, Karamanlikes stabileşte că în Ţara Românească domneşte paranomia, adică românii sunt în afara legii, sunt în anarhie. Pentru a îndrepta lucrurile şi a restabili ordinea legitimă, Karamanlikes convoacă la ­curte clerul şi boierimea, se aşază în mijlocul adunării cu nomocanonul în faţă şi începe să spună legea, adică să citească cu glas tare din compendiul juridic imperial şi bisericesc pe care-l adusese cu sine, modul în care românii trebuie să se subordoneze Patriarhiei de la Constantinopol.    

Această întâmplare  este prima întâlnire cu urmări definitive dintre societatea românească şi legea bisericească scrisă. Karamanlikes vine în Ţara Românească pentru a impune, pe durată lungă, controlul de la centru, pentru a aşeza ţara sub suveranitatea patriarhală, a cărei marcă este legea, dreptul nomocanonic cuprinzând atât legea împărătească, cât şi legea lui Dumnezeu. Românii au aflat atunci ceea ce o sută cincizeci de ani mai târziu patriarhul de la Ierusalim, Dositei Nottaras, îi explica lui Constantin Brâncoveanu, că anume, “legile lui Dumnezeu nu au fost promulgate în munţii Ţării Româneşti, nici de către domnii Ţării Româneşti, ci la Constantinopol.”

“Cum a reuşit însă umilul monah grec să înfrângă rezistenţa unui domn care nu s-a arătat iniţial dispus să renunţe la privilegiul de a avea, în afara oricăror prevederi ale dreptului canonic, propria sa Biserică? Ce argumente a folosit monahul? Cum se explică triumful nomocanonului bizantin la Bucureşti în 1534 şi, mai important încă, naşterea formală a „Ortodoxiei“ de factură bizantină în Ţările Române? De fapt, Karamanlikes nu călătorea singur. Un corp expediţionar otoman îl însoţea la distanţă de o zi, gata să intervină dacă domnul Ţării Româneşti nu s-ar fi supus. Călugărul purta asupra sa nu numai credenţialele Patriarhiei Ecumenice, dar şi împuternicirea Porţii. Mandatul său era dublu. După cum dublă este şi suveranitatea ce se instituie acum, pentru trei secole şi jumătate, asupra Ţărilor Române. Sultanul otoman şi patriarhul ecumenic îşi vor impune în indiviziune suveranitatea asupra românilor din afara arcului carpatic.”  (Daniel Barbu, „De ce sunt românii ortodocşi”, revista Historia, aprilie 2011, pp. 26-28.).

Se impune aici un comentariu foarte important. Românilor le place să-şi numească religia lor drept “legea strămoşească”. Din întîmplarea redată mai sus, românii pot să afle că legea strămoşească este legea care le-a fost impusă prin autoritatea religioasă grecească de la Constantinopol şi prin forţa armată a turcilor! Să mai adăugăm un fapt. Au apărut atunci ceea ce s-a numit “mânăstiri închinate”. Acestea erau mânăstiri formate pe teritoriul Principatelor Române, înzestrate cu averi mari, dar declarate proprietate a unor mânăstiri ortodoxe din Grecia, din Sinai, sau de la Ierusalim. S-a ajuns ca în secolul al XVIII-lea o şeptime din averea noastră naţională era deţinută de aceste mânăstiri al căror venit mergea la grecii din altă parte.

Imaginaţi-vă situaţia: turcii impuneau un impozit uriaş, prin care storceau aproape tot venitul românilor. Dar, pe lângă aceasta, prin mânăstirile închinate, produsele mânăstirilor mergeau şi ele în afară, la greci. O dublă taxare, o dublă jefuire!

Îndată după anul 1700, turcii au înlocuit domnitorii români cu domnitori greci, veniţi din cartierul Fanar, din Constantinopol. Ei erau “creştini ortodocşi” şi veneau cu binecuvântarea Patriarhului. Este cunoscut jaful pe care l-au făcut aceşti domnitori fanarioţi timp de mai bine de un secol în Principatele Române.

Prin revoluţia de la 1848, Principatele Române şi-au câştigat o parte din independenţă, întărită în 1859 prin alegerea lui Alexandru Ioan Cuza ca domnitor atât în Muntenia cât şi în Moldova. Unul dintre actele cele mai îndrăzneţe ale lui Cuza a fost naţionalizarea averilor mânăstireşti, care la acea data constituiau un sfert din avuţia noastră naţională! Totul s-a făcut cu îndârjita opoziţie atât a turcilor cât şi a grecilor!

După ce şi-au câştigat independenţa de turci în 1877, românii au pornit şi acţiunea eliberării de grecii de la Constantinopol. De ce natură a fost această eliberare?

Vom înţelege natura ei dacă facem o comparaţie cu ce s-a întâmplat în Franţa şi Italia. În Franţa, Revoluţia franceză de la 1789 a fost categoric anti-clericală, mai exact, anti-catolică. Statul creat prin Revoluţia franceză a fost şi a rămas un stat secular, un stat care, chiar dacă a garantat libertatea de exercitare a religiei, a fost unul care a ţinut religia la distanţă şi care a fost tot timpul ostil religiei.

În Italia, mişcările de eliberare de sub dominaţia străină (austriacă, franceză şi spaniolă) au fost în acelaşi timp şi mişcări de eliberare de sub dominaţia papală. Vaticanul, reşedinţa Papilor, a devenit un loc de refugiu pentru Papa, şi în cele din urmă a devenit un teritoriu statal, separate de Statul italian. Astfel, Italia a devenit un stat laic, având în Roma o enclavă a religiei catolice.

Total diferit de acestea, chiar de la formarea sa ca stat independent, Statul român a păstrat religia ortodoxă ca parte organic integrată în sine: preoţii au devenit funcţionari publici salarizaţi de stat şi toată viaţa Bisericii ortodoxe a devenit o sarcină financiară a Statului.

În anul 1872 s-a constituit Sinodul românesc şi astfel a apărut Biserica Ortodoxă Română  independentă de ascultarea canonică de patriarhul de la Constantinopol. Actul a fost respins de Patriarh, dar turcii nu mai aveau acum puterea militară de a întări opoziţia patriarhală.

După proclamarea independenței de Stat a României (9 mai 1877), au urmat tratative cu Patriarhia de la Constantinopol, în vederea recunoașterii independenţei Bisericii Ortodoxe Române. Această recunoaștere a fost acordată pe 25 aprilie 1885 de patriarhul ecumenic Ioachim al IV-lea. Din perspectiva Patriarhiei de la Constantinopol aceasta este data nașterii Bisericii Ortodoxe Române. De facto, Biserica Ortodoxă Română a luat ființă odată cu constituirea Sinodului de la București, în anul 1872, acest eveniment marcând transformarea mitropoliilor și episcopiilor ortodoxe din părți componente ale Patriarhiei de la Constantinopol în părți componente (subdivizuni) ale noii structuri.

Mitropolia Ardealului s-a unit cu  Sinodul de la București în 23 aprilie 1919: La 23 aprilie 1919, Sinodul Mitropoliei Ardealului  a hotărât să intre în Sinodul din București, iar Biserica Ortodoxă din Ardeal, Banat, Crișana și Maramureș au format parte integrantă a Bisericii mame din România întregită.

În anul 1925 Biserica Ortodoxă Română a fost organizată ca Patriarhie. În acel an, în 4 februarie, Sinodul (autoritatea bisericească) a hotărât să înființeze Patriarhia Ortodoxă Română. Mitropolitul primat a fost ridicat la treapta de Patriarh. Parlamentul (autoritatea statală)  a votat legea pentru înființarea Patriarhiei la 25 februarie 1925.  Această dublă decizie, bisericească şi statală, arată cel mai bine unitatea de acţiune în aşezarea Bisericii Ortodoxe ca Biserică de Stat. O deosebire radicală faţă de ce s-a petrecut în Italia şi Franţa! 

 La 1 noiembrie 1925 a avut loc înscăunarea (întronizarea) lui Miron Cristea ca primul Patriarh al României.

Poporul roman a fost legat de Patriarhia de la Constantinopol nu prin alegere de bună voie. Aşa cum am văzut, legătura i-a fost impusă cu forţa. A fost de fapt o subjugare, care a durat cinci sute de ani şi care nu i-a adus nici un beneficiu, ci dimpotrivă, i-a adus multe suferinţe, multe lacrimi, multe umilinţe!

Românii au trebuit să verse sânge la Plevna în războiul de independenţă împotriva turcilor, pentru ca să se poată elibera, apoi prin negocieri îndelungate şi complicate, şi de dependenţa religioasă de grecii de la Constantinopol.

Dar oare s-au eliberat ei cu adevărat de greci? Să ne gândim bine că grecii, prin ortodoxie, ne-au impus un anumit fel de gândire, un anumit fel de spiritualitate, un anumit fel de a fi. Acestea nu au fost niciodată puse în discuţie. Ele au rămas “legea noastră strămoşească” cu care ne mândrim! Citiţi orice manual de teologie ortodoxă şi orice articol de teologie ortodoxă scrise de cei mai mari teologi români şi veţi descoperi că atunci când vor să întărească ceea ce spun citează numai teologi ortodocşi greci! Veţi descoperi cât de des se repetă cuvintele “aşa cum zice marele teolog grec ortodox…” Nu-i veţi găsi citând teologi italieni sau spanioli, să nu mai vorbim de teologi germani sau englezi ori americani!

Noi ne-am eliberat de stăpânirea ortodoxiei greceşti de la Constantinopol, dar nu ne-am eliberat de gândirea şi de felul de a fi al grecilor!

De ce-i aşa? Fiindcă o mie de ani de practică religioasă bizantină şi de gândire generată de această practică, au intrat extrem de puternic în firea românilor. Mai mult, ortodoxia bizantină, reprezentând o alianţă organică între stat şi biserică, a pus accentul pe un fatalism care generează o atitudine de supunere, de ascultare, de executarea ordinelor. Ideea unei gândiri independente, a unei eliberări a spiritului nu şi-a făcut loc în concepţia românilor. Când, după anul 1830, copiii boierilor din Principate s-au dus la şcoli în Franţa, s-au întâlnit acolo cu ideile Revoluţiei franceze de libertate, egalitate şi fraternitate şi s-au întors de acolo pregătiţi să-şi elibereze ţara de turci, dar n-au găsit în Franţa şi un model nou de spiritualitate, care să-i ajute să pună sub semnul întrebării religia părinţilor lor, sau “legea strămoşească”! În Franţa, ei nu au găsit o alternativă suficient de puternică pentru a înlocui fatalismul bizantin.

De atunci şi până astăzi, intelectualitatea românească are o gândire secularizată, dar, în acelaşi timp, are un ataşament sentimental, sau “patriotic”, faţă de “legea strămoşească”. Dar fără să aibă o înţelegere clară a acestei “legi” a strămoşilor noştri.

De ce-i aşa?

Fiindcă religia ortodoxă este o problemă a Statului şi a Bisericii. Individul este chemat doar să meargă la „maica Biserică”, să asiste la ce se face acolo, şi să-şi îndeplinească obligaţiile financiare faţă de Biserică, iar Biserica este cea care îi rezolvă problemele cu Dumnezeu. Nicăieri în religia ortodoxă nu se vorbeşte de o relaţie personală a individului cu Dumnezeu. Dar ce fel de Dumnezeu este acesta de care indivizii nu se pot apropia, ci numai Biserica poate trata cu El?

Cu aceasta ajungem la întrebarea fundamentală care trebuie pusă: De ce ar trebui să ne desprindem de credinţa grecilor? Răspunsul este simplu: Dumnezeul grecilor este cu totul altul decât Dumnezeul revelat nouă în Sfânta Scriptură!

În secolul al II-lea, când o serie de intelectuali greci s-au încreştinat, ei au început să gândească credinţa creştină în termenii filosofiei lui Platon şi a lui Aristotel. La începutul secolului al III-lea, Tertulian, un avocat latin care s-a încreştinat, a văzut problema care se creează şi a făcut protestul rămas celebru: “Ce are de a face Atena cu Ierusalimul?” Adică, o religie bazată pe filosofia greacă este străină de religia care ne vine de la Ierusalim.

În ciuda protestelor lui Tertulian, în secolele al III-lea şi al IV-lea gânditorii greci formaţi în filosofia de la Atena şi-au consolidat prezenţa în creştinism şi au început să definească pe Dumnezeu în termenii lui Platon şi ai lui Aristotel, la care au adăugat pe Plotin, un alt filosof grec care a început să domine gândirea vremii.

Pentru a explica ce fel de Dumnezeu ne prezintă Biblia şi ce fel de Dumnezeu au conceput teologii creştini formaţi la Atena ne-ar trebui un alt articol. Este suficient să spunem acum că problema este una absolut fundamentală pentru creştinismul nostru, pentru spiritualitatea noastră şi pentru caracterul şi comportamentul nostru.

A fi creştini biblici este una şi a fi bizantini este cu totul altceva.

Îi chem pe fraţii mei ortodocşi să-şi pună următoarele întrebări şi să nu fie mulţumiţi până nu găsesc răspunsul:

1.     Care este Dumnezeul Bibliei, Dumnezeul revelat nouă prin Domnul Iisus, Fiul lui Dumnezeu?

2.     Care este Dumnezeul conceput pe baza lui Platon, Aristotel şi Plotin în secolele următoare?

3.     De ce Dumnezeul Bibliei, Dumnezeu Tatăl Domnului nostru Iisus Hristos, produce un creştinism radical diferit de ceea ce produce Dumnezeul filosofiei grecilor?

4.     Naţiunile creştine din apus au îndrăznit să gândească liber şi să se întoarcă de la concepţii omeneşti la Cuvântul lui Dumnezeu scris în Sfânta Scriptură. Actul acesta a avut un impact extrem de binefăcător asupra lor. Ce ar trebui să se întâmple ca să îndrăznim şi noi să ne eliberăm de “tradiţie” şi să gândim liber, pe baza revelaţiei divine.

Ca prim pas pe calea eliberării, chem ierarhii ortodocşi să iniţieze sau măcar să încurajeze o asemenea dezbatere liberă!

Categorii