Domnul Isus si bunatatea originara

Deductia noastra este ca indiferent cat de rea s-a facut inima noastra, faptul acesta nu ne poate fi o scuza ca sa nu implinim porunca lui Dumnezeu!

Texte: Matei 19: 1-9 și Marcu 10:1-12

Un grup de farisei L-au întrebat pe Domnu Isus cum comentează faptul că Moise a dat o directivă prin care permitea divorțul (vezi Deuteronom 24:1). Isus le-a dat un răspuns care are importanță majoră pentru toată discuția noastră:

”Din cauza împietririi  inimii voastre a îngăduit Moise să vă lăsați soțiile; dar de la început n-a fost așa” (Matei 19:8).                                                                         

Să pătrundem în ceea ce ne spune Isus. El face referire la ”început”, adică la Creație, când Dumnezeu, Sfânta Treime, au zis:

”Să facem om după chipul Nostru, după asemănarea Noastră” (Geneza 1:26).

După ce a terminat de creat toate viețuitoarele, inclusiv pe om, citim că:

”Dumnezeu S-a uitat la tot ce a făcut și iată că toate erau bune” (Geneza 1:31).

Prin urmare, la început omul era bun! Ceva mai târziu, în decursul istoriei, omul s-a făcut rău și citim că

”Dumnezeu a văzut că răutatea omului era mare pe pământ” (Geneza 6:5).

Prin urmare, Isus ne atrage atenția la faptul că la origine omul a fost creat bun, a fost structurat ca bunătate și pentru bunătate. Prin urmare, noi trebuie să nu ne temem să vorbim de ”bunătatea originară” a omului.

Domnul Isus vorbește de ”inimă împietrită”. ”Inimă de piatră” este o metaforă pentru răutate. Inimile voastre sunt cuprinse de răutate, ne spune Domnul Isus, ”dar de la început n-a fost așa”, adică la început inimile oamenilor erau pline de bunătate. Și apoi, El spune:

”Dar de la începutul lumii Dumnezeu i-a făcut parte bărbătească și parte femeiască, De aceea va lăsa omul pe tatăl său și pe mama sa și se va lipi de soția sa și cei doi vor fi un singur trup. Așa că, cei doi nu mai sunt doi, ci sunt un singur trup. Deci, ce a împreunat Dumnezeu, omul să nu despartă” (Marcu 10:6-9).

Să rezumăm ceea ce a spus Domnul Isus:

La început, inimile oamenilor erau pline de bunătate. Cândva, pe traseu, inimile oamenilor s-au umplut de răutate. Din cauza aceasta, Moise a dat permisiunea pentru divorț. Dar Domnul Isus o anulează, când spune: ”Ceea ce Dumnezeu a unit, omul să nu despartă.”

Dar ce se întâmplă cu faptul că inimile oamenilor sunt încă ”împietrite”, sunt pline de răutate?

Deducția noastră este că indiferent cât de rea s-a făcut inima noastră, faptul acesta nu ne poate fi o scuză ca să nu împlinim porunca lui Dumnezeu!

Întrebarea cea mare este: Când Adam și Eva au păcătuit și prin aceasta au deschis porțile să intre răutatea în ființa umană, cât de adâncă a fost această ”împietrire”?  A fost ea atât de totală încât omul să nu mai poată asculta poruncile lui Dumnezeu?

Să ne uităm la două texte din cartea Geneza.

Primul text este în Geneza 4. Fiindcă jertfa lui Abel a fost primită de Dumnezeu și a lui n-a fost primită, Cain ”s-a mâniat foarte tare și i s-a posomorât fața”. Atunci, ”Dumnezeu i-a zis lui Cain: ”Pentru ce te-ai mâniat și pentru ce ți s-a posomorât fața? Nu-i așa? Dacă faci bine, vei fi bine primit; dar dacă faci rău, păcatul pândește la ușă; dorința lui se ține după tine, dar tu să-l stăpânești” (Geneza 4:5-7).

Dumnezeu îi explică lui Cain că ispita păcatului a ajuns la ușa lui, dar este de datoria lui să o stăpânească, adică să nu-i dea curs. Din felul cum vorbește Dumnezeu reiese clar că omul ar putea să reziste ispitei, să nu-i dea curs. Dovada stă în faptul că, fiindcă Cain a cedat ispitei, Dumnezeu l-a considerat responsabil de fapta lui și l-a sancționat aspru.

Prin urmare, actul de neascultare al lui Adam și al Evei, părinții lui Cain, nu a avut consecințe atât de profunde încât să incapaciteze pe Cain și să-l facă să nu mai poată spune nu ispitei. El a rămas capabil să-L asculte pe Dumnezeu și a rămas responsabil de fapta lui.

Al doilea text la care trebuie să ne uităm este Deuteronom 30.

Moise a transmis poporului toate poruncile lui Dumnezeu. În cartea Deuteronom, Moise explică poporului că dacă vor asculta de aceste porunci vor fi fericiți (De ex. Deut. 4:40; 5:16, 29, 33; 6:3, 18, 24; 10:12, 13). Adică, aceste porunci au fost concepute de Dumnezeu nu ca să-i împovăreze, ci să-i facă să ducă o viață împlinită și fericită.

Dar oare poruncile acestea nu sunt prea grele?

Moise răspunde acestei întrebări: ”Porunca aceasta (un singular inclusiv) pe care ți-o dau astăzi nu este mai presus de puterile tale, nici departe de tine... Dimpotrivă, este foarte aproape de tine, în gura ta și în inima ta, ca s-o împlinești” (v.11 și 14)

Apoi urmează această declarație solemnă:

”Iau azi cerul și pământul martori împotriva voastră că ți-am pus înainte viața și moartea, binecuvântarea și blestemul. Alegie viața ca să trăiești, tu și sămânța ta!” (v.19).

Textele acestea ne asigură că omul a rămas cu capacitatea  de a alege și cu puterea de a-l asculta pe Dumnezeu și de a împlini poruncile lui.

În primele patru secole din istoria creștinismului, toți teologii creștini au afirmat această poziție. Abia în secolul al cincilea, Augustin a introdus concepția despre corupție totală a omului prin păcatul lui Adam și Eva. Trebuie să o spunem răspicat că noi nu suntem obligați să acceptăm concepțiile lui Augustin. Nici măcar catolicii nu o fac, ca dovadă stând faptul că niciodată nu l-au declarat sfânt, ci doar ”fericit”.

Noi credem că omul este liber să aleagă. Cât privește puterea de a împlini poruncile lui Dumnezeu, Domnul Isus ne dă o învățătură clară și pentru aceasta. Vom vedea acest lucru în alt articol.

Categorii