Egoismul este radacina raului

De la egoism s-a ajuns la toate formele de rautate. Se poate spune, asadar, ca esenta rautatii, ca si samanta rautatii, este egoismul.

Primii doi frați care au trăit pe acest pământ au fost Cain şi Abel. Cu siguranță că părinții lor, Adam şi Eva, le-au vorbit despre  modul în care, după ce au călcat porunca lui Dumnezeu, s-au simțit goi, le-a fost rușine, le-a fost frică şi s-au ascuns de Dumnezeu. Le-au spus apoi cum a venit Dumnezeu, a ucis câteva animale (probabil miei!) şi din pielea lor le-a făcut lor haine şi astfel le-a acoperit rușinea.Probabil că de aici le-a venit ideea că atunci când se simt vinovați față de Dumnezeu să jertfească un animal (probabil un miel!) şi jertfa aceasta le acoperea vinovăția.

Cei doi frați au decis să aducă câte o jertfă lui Dumnezeu. Cain s-a gândit că nu contează ce pune pe altar şi a pus un snop de grâu, din producția  ogorului lui. Abel va fi zis că  numai o viață de animal, în locul propriei lui vieți, va fi ceva potrivit cu actul prin care Dumnezeu însuşi „a jertfit animale” pentru a acoperi rușinea părinților lui şi astfel a adus jertfă un miel.

Spre surprinderea lui Cain, jertfa lui Abel a fost primită de Dumnezeu, iar a lui n-a fost primită. Cain s-a tulburat şi s-a înfuriat: De ce jertfa lui este primită şi a mea nu? Şi, în mânia lui, va fi zis: Cu ce-i Abel mai bun ca mine? Şi, de ce-i Abel înaintea mea? Dumnezeu l-a avertizat că gândurile lui îl pun în primejdie şi că el ar trebui să-şi stăpânească gândurile şi să se întrebe ce n-a făcut bine, în loc să se înfurie pe fratele său!

Cain nu se mai putea gândi la ce n-a făcut el bine şi, în loc de aceasta, şi-a vărsat mânia pe fratele său şi l-a omorât. Dumnezeu l-a pedepsit cu severitate pentru crima lui.

Fără să intrăm în analiza gândirii şi acțiunii lui Cain, arătăm doar că foarte mulți interpreți ai Scripturii consideră că punctul de pornire al întregii tragedii a fost egoismul: Cain s-a pus pe sine în centrul atenției, s-a mâniat că jertfa celuilalt a fost primită şi că întâietatea lui (doar era primul născut!) era călcată în picioare. De la amorul de sine jignit, a ajuns repede la crimă!

Următoarea referire la starea omenirii după Cain este aceasta: „Domnul a văzut că răutatea omului era mare pe pământ şi că toate întocmirile gândurilor din inima lui erau îndreptate  în fiecare zi numai spre rău” (Geneza 6:5). De la egoism s-a ajuns la toate formele de răutate. Se poate spune, aşadar, că esenţa răutății, ca şi sămânța răutății, este egoismul.

Trebuie să facem de la început precizarea că egoismul nu este același lucru cu „iubirea de sine”. Dumnezeu ne dă următoarea poruncă, despre care Isus zice că este tot atât de mare ca şi porunca de a-L iubi pe Dumnezeu cu toată fiinţă: „Să-l iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți” (Levitic 19:18). Cu alte cuvinte: „Aşa cum te iubești pe tine însuți, aşa să iubești pe fiecare altă fiinţă umană!” Dumnezeu ia ca de la sine înţeles faptul că fiecare om se iubește pe sine însuşi. El nu găsește nici un rău în faptul acesta. Porunca lui Dumnezeu este că aşa cum ne iubim pe noi înșine (cu tot ce cuprinde în sine lucrul acesta), aşa să iubim pe fiecare fiinţă umană cu care avem de a face.

Egoismul este concentrarea în sine şi plasarea propriei persoane deasupra oricărui alt lucru. Opusul acestei atitudini este aceasta: „În smerenie, fiecare să privească pe altul mai pe sus de el însuşi. Fiecare din voi să se uite nu la foloasele lui, ci la foloasele altora” (Filipeni 2:3-4). În continuare ni se spune că aşa gândea Isus şi să ne formăm o gândire ca a Lui.

Când a apărut creştinismul în Ierusalim, dușmanul numărul unu al noii mișcări a fost rabinul Saul. El era parte din sinagoga evreilor care vorbeau grecește şi a fost cel care a condus dezbaterea cu diaconul Stefan, pe care l-au acuzat că încearcă să strice religia iudaică şi l-au dus la Sobor (Consiliul Suprem al Statului), unde Stefan a fost condamnat la moarte prin lovire cu pietre. Cel care a condus acțiunea de ucidere a lui Stefan cu pietre a fost rabinul Saul. El nu s-a oprit aici, ci a vrut să extindă persecuția şi în țările vecine. Astfel citim că: „Saul sufla încă amenințarea şi uciderea împotriva ucenicilor Domnului. S-a dus la marele preot şi i-a cerut scrisori către sinagogile din Damasc că, dacă va găsi pe unii umblând pe calea credinţei, atât bărbați cât şi femei, să-i aducă legați la Ierusalim” (Faptele ap. 9:1-2).

În rabinul Saul avem un exemplu clar de egoism feroce. După părerea lui, toţi evreii trebuia să creadă ca el şi oricine se abate de la această credinţă trebuie bătut, torturat şi ucis. Atitudinea aceasta trebuia să fie impusă cu forța. Cred că sunteți de acord cu mine că acest egoism mai poate fi numit şi răutate. Oare un asemenea om mai putea fi transformat?

Categorii