Moastele, inchinarea la sfinti si la icoane: idolatria intrata in crestinism

Esenţa Reformei religiei creştine, făcută în 1517 în Germania, a fost întoarcerea la Cuvântul lui Dumnezeu aflat în Sfânta Scriptură. Toate practicile care nu se găsesc scrise în Cuvântul lui Dumnezeu au fost scoase din Biserică şi din practica creştinilor. Este semnificativ faptul că nu Martin Luther, ci poporul de rând, în absenţa Reformatorului, au scos din Biserici icoanele şi moaştele (osemintele, sau frânturi de oase ale „sfinţilor”). Ei le-au scos şi din casele lor şi astfel au pus capăt închinării la aceste obiecte.

Din moment ce au acceptat principiul fundamental sola Scriptura (numai ceea ce scrie în Sfânta Scriptură) şi după ce au văzut că Sfânta Scriptură nu numai că nu porunceşte închinarea aceasta ci, dimpotrivă, condamnă orice închinare afară de închinarea lui Dumnezeu, credincioşii au făcut curăţenie atât în Biserici cât şi în casele lor, aruncând afară icoanele şi osemintele sfinţilor.

Când şi cum a intrat în practica unor creştini închinarea la oasele unor morţi, practica rugăciunilor adresate unor oameni decedaţi şi închinarea la icoane?

Totul a început în oraşul Smirna, din Asia Mică, la câtăva vreme după anul 150 după Cristos.

Policarp, Episcopul Bisericii creştine din oraşul Smirna, era un bătrân respectabil, care în tinereţe fusese ucenic al apostolului Ioan. Când a început persecuţia, unii creştini au plecat spre alte locuri, unde nu era persecuţie. Policarp a refuzat să fugă de persecuţie. Totuşi, pentru a nu provoca direct autorităţile oraşului, s-a mutat la o fermă din apropierea oraşului. De acolo a fost arestat şi adus în oraş. I s-a cerut să se lepede de credinţă şi, desigur, a refuzat. A fost torturat şi în cele din urmă a fost ars pe rug. Creştinii din oraş i-au cules  oasele care au rămas din foc şi le-au înmormântat în cimitirul oraşului.

Pe vremea aceea, ziua morţii unui martir era considerată ziua lui de naştere cerească. La un an de la moartea lui Policarp, iubitului lor pastor, credincioşii din Smirna s-au adunat la cimitir, şi au făcut acolo Cina Domnului (Împărtăşania), mormântul lui considerându-l a fi altarul. Au repetat lucrul acesta şi în anii următori. În cele din urmă, s-au gândit că e greu să vină toţi la mormânt, au scos rămăşiţele lui din mormânt, le-au curăţat cu mare grijă şi le-au depus în altarul Bisericii, pentru ca fiecare Cină a Domnului să fie făcută peste rămăşiţele lui.

Vestea a ceea ce au făcut ei s-a răspândit şi tot mai multe biserici au făcut le fel: au cules cu evlavie rămăşiţele pământeşti ale martirului lor local şi le-au depozitat în Biserică.

Apoi au făcut un pas mai departe: Au considerat că martirul lor, fiind acum în prezenţa lui Dumnezeu şi fiind sfânt, are puterea să se roage pentru credincioşii din Biserica sau Bisericile lui şi deci au început să se roage lui, ca el să mijlocească la Dumnezeu pentru ei. În felul acesta s-a dezvoltat un adevărat cult al martirilor, adică a „sfinţilor”.  Iată care erau, pe la anul 400, practicile de venerare a sfinţilor martiri:

1.     Numele martirului era înscris în catalogul sfinţilor şi era poruncită recunoaşterea lui publică.

2.     Mijlocirea lui era cerută în rugăciunile publice ale Bisericii.

3.     Se dedicau (închinau) Biserici lui Dumnezeu în numele lui.

4.     Slujba divină şi euharistia erau celebrate în numele lui.

5.     Se ţinea anual sărbătoarea (hramul) lui.

6.     Să făceau tablouri sau picturi ale lui, cu o aureolă în jurul capului lui.

7.     Rămăşiţele (relicvele, moaştele) lui erau puse în vase de argint sau de aur,  erau plasate în altar şi erau cinstite în mod public.

Lucrurile acestea nu s-au întâmplat fără opoziţie. Astfel, un cleric  din Aquitania, pe nume Vigilantius, a contestat respectul acordat rămăşiţelor martirilor, afirmând că practicile legate de aceste relicve erau de origine păgână. Împotriva lui s-a ridicat vehement Ieronim, care la anul 404 l-a atacat vitriolic într-un tratat întitulat Contra Vigilantius. Ieronim avea în spatele lui autoritatea imperială şi intervenţia lui a pus capăt oricăror obiecţii la venerarea sfinţilor.

Ultimul pas în acest proces a fost că picturile de pe pereţii Bisericilor şi tablourile portabile ale sfinţilor au început să fie venerate.  Nici lucrul acesta nu s-a întâmplat fără opoziţie. Astfel, la anul 305, la Elvira, în sudul Spaniei, a avut loc un Sinod local la care s-au luat multe decizii care defineau credinţa şi practica creştină. Între acestea se găseşte articolul (canonul) 36 care spune că „s-a găsit potrivit ca imaginile să nu existe în biserici aşa încât ceea ce venerăm şi la ce ne închinăm să nu fie pictat pe pereţi.”

Decizia aceasta nu a fost luată în seamă şi bisericile au continuat să fie umplute de icoane. Dar tot timpul a continuat să existe şi opoziţie. Lucrul acesta reiese dintr-o scrisoare a patriarhului Ghermanus, scrisă cândva după anul 700 şi adresată la doi episcopi anti-icoane, în care se spune că „acum oraşe întregi şi o mulţime de oameni sunt într-o mare agitaţie din cauza acestei probleme” (adică închinarea la icoane).

În acea vreme ( adică după anul 700) dinspre răsărit veneau atacuri tot mai puternice ale arabilor convertiţi la noua religie a lui Mahomed. Aceştia aveau o anumită toleranţă faţă de creştini, dar ei erau foarte împotriva icoanelor. Creştinii care reuşeau să scape de sub dominaţia arabă şi să se refugieze în imperiul bizantin aduceau cu ei şi vestea atitudinii islamiştilor împotriva oricărei reprezentări în imagini a divinităţii.

Ajunşi la acet punct, trebuie să ne ocupăm de împăratul Bizanţului Leon al III-ea Isaurul (a domnit între anii 717-741). La câteva luni după urcarea lui la tron, arabii au asediat Constantinopolul, pe mare şi pe uscat. Asediul a durat un an de zile. Leon s-a dovedit a fi bun strateg şi i-a biruit pe arabi, salvând imperiul de avansul islamului. Leon a luat această biruinţă ca semn al ajutorului lui Dumnezeu. El era un om profund religios şi era foarte tulburat de fenomenul închinării la moaşte, la sfinţi şi la icoane. În anul 726 a avut loc o mare erupţie a unui vulcan pe insula Thera (Santorini), precum şi un cutremur devastator. Leon a luat evenimentele acestea ca un semn al mâniei lui Dumnezeu pentru idolatria închinării la moaşte şi la icoane. De aceea, în anul acela el a emis un decret prin care interzicea  această închinare şi poruncea scoaterea icoanelor şi a moaştelor din biserici. Opoziţia, extrem de vehementă, a venit de la Papa de la Roma şi din mânăstiri. Leon al III-lea n-a cedat şi a pornit la o acţiune sistematică de oprire a ceea ce el considera a fi idolatrie, scoţând icoanele şi moaştele din biserici. A închis multe mânăstiri şi i-a obligat pe călugări să se căsătorească.

 Leon al III-lea  a imprimat credinţa lui împotriva icoanelor şi în fiul său,Comstantin, care l-a urmat la tron sub numele de Constantin al V-lea (741-775) şi care a continuat politica iconoclastă a tatălui său cu şi mai mare violenţă. Nu numai atât. El a condamnat cultul Fecioarei Maria şi cultul sfinţilor, iar călugăria a considerat-o a fi contra naturii umane.

Pentru a da o bază teologică respingerii închinării la icoane, Constantin al V-lea a convocat un Sinod la care au participat 300 de episcopi în anul 754. Iată decretul pe care l-au formulat aceştia:  „În temeiul cuvintelor din Sfânta Scriptură şi ale Sfinţilor Părinţi declarăm în unanimitate, în numele Sfintei Treimi, că va fi alungată, respinsă, îndepărtată şi anatemizată de Sfânta noastră Biserică, orice icoană, făcută din orice fel de material sau prin arta blestemată a picturii. Cel care, în viitor, va îndrăzni să-şi facă un asemenea obiect şi să-l venereze sau să-l aşeze într-o biserică sau într-o casă particulară sau să-l ţină ascuns, va fi, dacă este episcop sau diacon, destituit, dacă este călugăr sau laic va fi anatemizat şi va suporta rigoarea legilor ca duşman al lui Dumnezeu şi al doctrinelor transmise de Sfinţii Părinţi.”

Constantin al V-lea a fost urmat la tron de Leon al IV-lea Khazarul (775-780). Noul         împărat s-a declarat şi el împotriva icoanelor, dar a fost foarte moderat în aplicarea acestei politici. Aceasta datorită soţiei lui, împărăteasa Irina, care era o pasionată adeptă a icoanelor.

La moartea lui Leon Khazarul, succesiunea la tron a avut-o fiul acestuia, Constantin al VI-lea, care era minor. Mama lui, Irina, preia conducerea statului.

După ce îşi consolidează domnia, Împărăteasa Irina convoacă un nou Sinod, în anul 787, la Niceea (aproape de Constantinopol), Sinod care restaurează cultul icoanelor şi al sfinţilor. Acest Sinod este considerat, atât de ortodocşi cât şi de catolici, ca fiind al şaptelea Sinod ecumenic.

În anul 802,  are loc o lovitură de stat şi Împărăteasa Irina este înlăturată de la tron. Urmează o perioadă tulbure, de lupte mari între iconoclaşti şi iconoduli. În cele din urmă, tronul este preluat de Leon al V-lea Armeanul (813-820), care este un convins iconoclast. El convoacă un  nou Sinod la Constantinopol în 815, Sinod care anulează deciziile Sinodului de la Niceea şi reintroduce politica de distrugere a icoanelor.

Leon al V-lea este asasinat în anul 820 şi pe tron se instalează o nouă dinastie, cea Amoriană sau Frigiană, prin Mihail al II-lea (820-829), şi el un iconoclast pasionat. Tot aşa este şi fiul lui, Teofil,  care a domnit între 829-842. Soţia lui, însă, Împărăteasa Teodora era o pasionată închinătoare la icoane. Când soţul ei a murit, tronul i-a revenit fiului lui, Mihail al III-lea, care nu avea decât trei ani. Iarăşi, puterea imperială a fost preluată de mama lui, Împărăteasa Teodora.

Aceasta va convoca un nou Sinod la începutul anului 843, Sinod care va restaura închinarea la icoane. La încheiera acestui Sinod, la 11 martie 843, s-a ţinut o slujbă solemnă în biserica Sfânta Sofia, în care s-a celebrat în mod solemn reintroducerea cultului icoanelor.  Această reintroducere s-a dovedit a fi definitivă şi această dată este considerată „Duminica Ortodoxiei”, care se sărbătoreşte de atunci până astăzi în prima duminică din Postul Paştilor.

După această schiţă istorică, să ne uităm la problema închinării la moaşte, la sfinţi şi la icoane din punct de vedere biblic şi teologic. Toate trei vin sub o singură denumire: idolatrie. Ele sunt o încălcare a primei dintre cele zece porunci, care sună aşa:

„Să nu-ţi faci chip cioplit, nici vreo înfăţişare a lucrurilor care sunt în ceruri, sau jos pe pământ, sau în apele care sunt mai jos decât pământul. Să nu te închini înaintea lor şi să nu le slujeşti” (Exod 20: 4-5).

Cartea Deuteronomul, care a fost scrisă de Moise la sfârşitul celor 40 de ani de călătorii prin pustie şi care conţine gândurile şi îndemnurile finale ale acestui mare prooroc şi legiuitor al lui Israel, ne dă aceste cuvinte ale lui Moise despre idolatrie:

„În vremea aceea, Domnul mi-a poruncit să vă învăţ legi şi porunci, ca să le împliniţi în ţara pe care o veţi lua în stăpânire. Fiindcă n-aţi văzut nici un chip în ziua aceea, când v-a vorbit Domnul din mijlocul focului la Horeb, vegheaţi cu luare aminte asupra sufletelor voastre, ca nu cumva să vă stricaţi şi să vă faceţi un chip cioplit, sau o înfăţişare a vreunui idol, sau chipul vreunui om, sau chipul vreunei femei, sau chipul vreunui animal de pe pământ, sau chipul vreunei păsări care zboară în ceruri, sau chipul vreunui animal care se târăşte pe pământ, sau trupul vreunui peşte care trăieşte în apele dedesubtul pământului” (Deut.4:14-18).

Cel care, în timpul controversei născute din încercarea lui Leo al III-lea de a face să înceteze închinarea la moaşte, la sfinţi şi la icoane, s-a ridicat să apere această închinare, a fost Ioan Damaschinul (a trăit între anii 675-749). El a scris trei cărţi împotriva iconoclaştilor şi în apărarea icoanelor.

Argumentele lui în favoarea închinării la icoane trebuie să fie cunoscute, deoarece ele sunt folosite în ortodoxie până în zilele noastre. Afirmaţia lui fundamentală este că poruncile care interziceau idolatria, date în Vechiul Testament, şi-au pierdut valabilitatea odată cu întruparea lui Dumnezeu în Fiul Său Isus Cristos. El argumentează că, prin întruparea Fiului lui Dumnezeu în materie (în trup material), Acesta a sfinţit materia şi, prin  urmare, venerarea unor lucruri materiale nu mai este un păcat.

Argumentul acesta se spulberă când vedem cu câtă grijă argumentează apostolul Pavel (care scrie după întruparea Fiului) împotriva idolatriei:

„S-au fălit că sunt înţelepţi şi au înnebunit; şi au schimbat slava Dumnezeului nemuritor într-o icoană care seamănă cu omul muritor, păsări, animale cu patru picioare şi păsări. De aceea, Dumnezeu i-a lăsat pradă necurăţiei, să urmeze poftele inimii lor; aşa că îşi necinstesc singuri trupurile; căci au schimbat în minciună adevărul lui Dumnezeu şi au slujit şi s-au închinat făpturii, în locul Făcătorului, care este binecuvântat în veci. Amin” (Romani 1:22-25).

Să ne uităm cu atenţie la textul acesta deoarece apostolul Pavel ne explică aici întreaga problemă a închinării. El ne arată că esenţa idolatriei stă în faptul că oamenii se închină „făpturii” sau „creaturii,” în locul Creatorului. Aici nu e vorba de a „sfinţii” creaţia pentru ca apoi să ne putem închina ei. Aici e vorba de unul dintre cele mai importante principii pe care ni le dă Dumnezeu: Noi trebuie să ne închinăm Lui şi numai Lui. Nimic din toată creaţia nu-L poate înlocui şi nu-i este permis nici unui om să-L înlocuiască. Dumnezeu ne vrea cu exclusivitate pentru Sine. Un exemplu pe care ni-L dă apostolul Pavel în alte epistole este iubirea de avere. El o consideră ca fiind idolatrie, deoarece dragostea de avere ia locul lui Dumnezeu în dragostea noastră (Efeseni 5:5 şi Coloseni 3:5). Prin urmare, orice lucru creat, la ne închinăm, ia în inima noastră locul cuvenit numai Creatorului şi de aceea este o trădare a Creatorului şi o jignire adresată Creatorului.

Al doilea argument al lui Ioan Damaschinul  a fost acesta: Dacă pe vremea lui Moise a fost valabil că nimeni n-a văzut faţa lui Dumnezeu, prin întrupare, noi am văzut faţa lui Dumnezeu când am văzut faţa lui Cristos, şi prin urmare acum putem picta faţa Lui şi apoi ne putem închina feţei Lui pictate pe icoană.

Există un răspuns biblic şi la această teorie. În psalmii lui David ni se spune să căutăm Faţa lui Dumnezeu (de ex. Psalmul 27:8 şi 34:5) fiindcă „înaintea Feţei Lui sunt bucurii nespuse şi desfătări veşnice la Dreapta Lui” (Psalmul 15:17). Este evident că aici „Faţa” lui Dumnezeu şi „Dreapta” lui Dumnezeu sunt termeni folosiţi metaforic şi ei înseamnă „Prezenţa” lui Dumnezeu.

Şi apostolul Pavel, în Noul Testament, deci după întruparea Fiului lui Dumnezeu, foloseşte cuvântul „Faţa” lui Cristos în mod metaforic, când scrie că Dumnezeu face să strălucească în inimile noastre „lumina cunoaşterii slavei lui Dumnezeu pe Faţa lui Cristos”(2 Corinteni 4:6). Aici „Faţa” înseamnă „Persoana” lui Cristos. Şi astfel, noi privim „slava Domnului şi suntem schimbaţi în acelaşi chip cu al Lui, din slavă în slavă, prin Duhul Domnului” (2 Cor.3:18).

Nu găsim nicăieri în Noul Testament vreo indicaţie că acum putem picta faţa Lui Cristos şi să ne închinăm acestei picturi.

Trebuie să adăugăm că Ioan Damaschinul, asemenea multora din vremea lui, a făcut distincţie între închinare sau „adorare” şi „venerare”, sau proşternere, adică aplecare pentru cinstire în faţa cuiva. Această subtilă distincţie este cu totul străină de înţelegerea poporului şi de aceea închinarea la moaşte, la sfinţi şi la icoane este discutată fără să se facă această „subtilă” distincţie.

Toată discuţia despre închinarea la moaşte, la sfinţi şi la icoane ar trebui să se spulbere datorită acestor cuvinte ale Domnului nostru Isus Cristos: „Căci este scris: „Domnului, Dumnezeului tău se te închini şi numai Lui să-I slujeşti” (Matei 4:10).

Cât priveşte rugăciunea adresată sfinţilor, ca aceştia să mijlocească pentru noi, şi aceasta este spulberată dintr-o singură lovitură tot de apostolul Pavel care scrie: „Este un singur Dumnezeu şi un singur Mijlocitor între om şi Dumnezeu: Omul Isus Cristos” (1 Timotei 2:5). Dumnezeu nu este o Fiinţă distantă, retrasă în Sine şi inaccesibilă. Dumnezeu este aproape de fiecare dintre noi. El chiar s-a făcut una cu noi prin întruparea Fiului Său, prin care nu mai există nici un zid de despărţire între noi şi Dumnezeu. Isus este Cel ce ne aduce la unire cu Dumnezeu. Nu mai există nevoie de alţi intermediari. Domnul Isus Cristos ne este suficient fiindcă în El locuieşte trupeşte toată plinătatea Dumnezeirii.

Să ne întoarcem acum la Leon al III-lea Isaurul. Omul acesta era un creştin şi un credincios sincer, care a ajuns la convingerea că închinarea la moaşte, la sfinţi şi la icoane este idolatrie.   El a vrut să cureţe creştinismul de această rătăcire. El a fost un mare Reformator al creştinismului, cu opt secole înainte de Reforma lui Martin Luther. Mişcarea de Reformă începută de el a primit adeziunea a sute de episcopi şi a fost aprobată de o mare parte a creştinismului.   Ceea ce-i lipsea lui Leon al III-lea şi urmaşilor lui era Sfânta Scriptură, pe care oamenii din vremea lui Luther o aveau datorită invenţiei tiparului făcută de Gutemberg, care de îndată ce a făcut această invenţie a inaugurat-o tipărind Sfânta Scriptură în 1445. Şaptezeci de ani mai târziu, când a început Luther Reforma, Sfânta Scriptură, în limba latină, era deja în mâinile tuturor învăţaţilor din acea vreme. Cărţile Reformei, datorită tiparului, s-au răspândit şi ele ca fulgerul.

După 123 de ani, de la începutul Reformei lui Leon, în anul 843, aceasta a fost total înăbuşită şi ziua biruinţei moaştelor, sfinţilor şi icoanelor este declarată drept Duminica Ortodoxiei. În ziua aceasta a biruit întunericul şi a fost stinsă lumina Adevărului lui Dumnezeu.

În Europa de Apus acest întuneric a fost biruit prin Reforma lui Martin Luther, care a adus lumina Cuvântului lui Dumnezeu şi a produs civilizaţia modernă. Noi credem că această Reformă este necesară şi în România.

Textele din Scriptură împotriva închinării la orice lucruri create şi a închinării numai Creatorului sunt fără putinţă de negare.  Întruparea Fiului lui Dumnezeu nu a schimbat cu nimic această poruncă divină.  Domnul nostru Isus Cristos ne învaţă că cea mai mare poruncă dată de Dumnezeu este să-L iubim pe El cu toată inima, cu toată mintea, cu tot sufletul şi cu toată puterea. Această poruncă nu lasă loc închinării la „altceva”. Dumnezeu ne vrea cu exclusivitate pentru Sine.

Când ne dăruim numai lui Dumnezeu, Lumina vine în noi, în familia noastră, în Biserica noastră şi în ţara noastră.

Categorii