Reforma religiei crestine 1517 - Ganduri la a 500-a aniversare

A fost inceputul celei mai mari eliberari a gandirii umane si prin aceasta a fost inceputul infloririi potentialului imens al capacitatii de creatie al omului care, la randul ei, a dus la un mare progres in tarile din Europa care au efectuat aceasta reforma.

Ceea ce s-a întâmplat acum cinci sute de ani, prin reformarea religiei creştine, a fost unul dintre cele mai mari evenimente din istoria omenirii. A fost începutul celei mai mari eliberări a gândirii umane şi prin aceasta a fost începutul înfloririi potenţialului imens al capacităţii de creaţie al omului care, la rândul ei, a dus la un mare progres în ţările din Europa care au efectuat această reformă.  

Pe la anul 400 după Cristos, religia creştină devenea singura religie legală în imperiul roman. Sinoadele episcopilor defineau care este credinţa „corectă” şi pronunţau blestemul peste oricine credea altfel. Autorităţile statului trebuia să intervină şi să pedepsească sever pe cei ce gândeau, vorbeau sau se comportau altfel decât deciseseră sinoadele.

Acest control asupra gândirii oamenilor a dus la o totală stingere a creativităţii umane. S-a intrat astfel în ceea ce s-a numit „evul întunecat” („the dark ages”). Şi epoca aceasta a ţinut mai bine de o mie de ani! Epoca aceasta s-a terminat prin descătuşarea umană produsă prin Reforma religiei creştine începută în 1517.

Suntem chemaţi nu numai să celebrăm acest eveniment. Este necesar să facem efortul să cunoaştem ce s-a întâmplat atunci, să înţelegem ideile care frământau atunci minţile oamenilor, să intrăm în atmosfera de atunci şi, mai ales, să căutăm să vedem ce importanţă au pentru noi românii lucrurile, petrecute atunci, şi chiar ce efect au ele asupra celor ce trăim după cinci sute de ani de la acele evenimente.

Acesta este scopul acestei scurte analize a ceea ce a fost înainte de 1517, a ceea ce s-a petrecut atunci şi a modului în care s-au desfăşurat unele lupte de idei de atunci încoace.

Să începem cu evenimentul care a fost cauza imediată a Reformei.

Papa Leo al X-lea avea nevoie de bani ca să termine construirea Bisericii Sf.Petru din Roma. Pentru aceasta, a lansat un fel de tichete pentru iertarea păcatelor, numite indulgenţe. Puteai să cumperi indulgenţe de valoare mai mică sau mai mare, depinzând de numărul de păcate care voiai să ţi se ierte.

Acţiunea a scandalizat multă lume. Printre cei indignaţi a fost şi călugărul augustinian, şi profesor de teologie catolică la Universitatea din Wittemberg, Martin Luther. El nu se gândea la o reformă a catolicismului; el dorea doar să provoace o dezbatere publică între teologi, aşa cum se obişnuia pe vremea aceea. El a scris pe un sul de hârtie 95 de „teze”, sau argumente împotriva vânzării iertării de păcate prin indulgenţe şi a bătut sulul în cuie pe uşa catedralei din Wittemberg. El se gândea că totul va rămâne în cercul restrâns al Universităţii şi al oraşului Wittemberg.

Un tipograf, însă, care a citit manifestul, l-a copiat, l-a tipărit în multe exemplare şi l-a răspândit cât a putut el de mult. Alţii l-au reluat, l-au re-tipărit şi l-au răspândit mai departe şi în câteva săptămâni Martin Luther era o celebritate şi pentru multă lume a devenit un erou. El a stârnit nu numai o dezbatere academică în cerc restrâns, ci o dezbatere în masă, nu numai despre indulgenţe, ci şi despre multe alte probleme care existau în Biserica catolică. Luther a devenit inevitabil un lider în această dezbatere. Când i s-a cerut să-şi retragă criticile la adresa Bisericii, a refuzat şi în cele din urmă a fost declarat eretic şi autorităţile imperiale, după legile de atunci, ar fi trebuit să-l ardă pe rug. Au fost însă mai mulţi conducători locali germani care voiau să se scape de jugul papal şi aceştia l-au luat pe Luther sub aripa lor şi astfel au încurajat continuarea lucrării de reformare a religiei creştine.

În curând dezbaterea şi-a schimbat substanţa. Problema era acum ce trebuie schimbat şi cum trebuie făcută schimbarea. Aici a apărut enormă varietate de opinii şi au apărut o mulţime de reformatori. În cele din urmă, reforma a luat forme diferite, am putea spune chiar că au apărut mai multe credinţe sau religii creştine. Astfel, paralel cu reforma pe care o făcea Luther în Germania, Ulrich Zwingli la Zurich, în Elveţia, a produs un altfel de reformă, englezii au produs un altfel de reformă, John Calvin la Geneva a produs un altfel de reformă, etc..

Nu intenţionăm să scriem un tratat cuprinzător despre Reformă, cu toate ramurile ei. Sunt nenumăraţi scriitorii care au făcut deja acest lucru. De exemplu, un profesor de la Universitatea Harvard, George H. Williams a scris un studiu amănunţit al formelor mai extreme de reformă, pe care el le-a numit „Reforma radicală”. Ceea ce a rezultat este un studiu de 1.515 pagini!

 Ceea ce urmărim noi este să semnalăm doar câteva elemente esenţiale ale Reformei care sunt de interes şi pentru noi cei ce trăim după 500 de ani. În special, vrem să ajutăm pe un român din secolul al XXI-lea să înţeleagă lucrurile esenţiale ale religiei creştine care au fost puse în discuţie atunci şi, mai ales, să înţeleagă de ce au fost ele atât de revoluţionare, şi de ce au generat atâtea dezvoltări benefice pentru om, pentru societate, pentru o ţară şi pentru întreaga omenire.

Pentru a înţelege problemele, trebuie să înţelegem mai multe evenimente esenţiale din istorie. În primele trei secole ale existenţei sale, creştinismul a fost o religie persecutată, uneori persecutată cu o cruzime greu de imaginat. Dar iată că, aproape fără nici un semn că ar fi posibil aşa ceva, Împăratul Constantin, în anul 313 după Cristos, a declarat creştinismul ca fiind religie cu poziţie legală în imperiul roman, iar din anul 324 ca religie favorizată în imperiu. El însuşi nu s-a „încreştinat” decât cu puţine zile înainte de a muri, în anul 337.

Imperiul Roman era extrem de extins şi era greu de administrat dintr-un singur centru. Împăratul Diocleţian a avut ideea împărţirii imperiului în două, în cel de apus şi cel de răsărit (în anul 284). Împăratul Constantin a consolidat această împărţire  prin construirea la Bosfor a unei noi capitale, Constantinopol.

Prin faptul că Împăratul şi-a făcut sediul la Constantinopol, Roma a scăzut în importanţă. Împăraţii de după Constantin şi-au întărit treptat autoritatea asupra Bisericii creştine.

Împăratul Teodosius ( a domnit între 379-395) a fost cel care a decis ca religia creştină să fie singura religie a imperiului şi că toţi cetăţenii imperiului trebue să fie creştini. În anul 387 el a decretat ca toate templele păgâne să fie închise şi închinarea păgână să fie interzisă.

De la această dată înainte, are loc o „încreştinare” forţată a întregii populaţii din imperiu.

Un fapt extrem de important. Împăratul era la Constantinopol şi de acolo el îşi exercita autoritatea în mod direct asupra Bisericii. El era cel care îl numea pe Patriarh (conducătorul Bisericii creştine din răsărit).  La Roma, fiindcă Împăratul era la distanţă, autoritatea Papei (conducătorul Bisericii creştine din apus) creştea tot mai mult. Papa ajunge să domine conducerea statală. Secole mai târziu, când Roma avea din nou împăraţi, Papa îi făcea pe Împăraţi. Autoritatea Bisericii devnise puterea supremă.

 

Marginalizarea lui Isus şi a învăţăturii Lui.

Constantin nu era interesat în învăţătura lui Isus despre iubirea vrăjmaşilor (Predica de pe Munte). El voia doar un Cristos cosmic, care să-l ajute să câştige războaiele şi să-şi zdrobească adversarii. De aceea, accentul sinoadelor a început să fie pus doar pe răstignirea lui Isus pentru iertarea păcatelor, pe învierea Lui, pe înălţarea Lui şi pe divinitatea Lui. Isus din Nazaret şi învăţătura Lui sunt pur şi simplu ignorate; nu mai sunt pomenite. Caz tipic şi ilustrativ este primul Sinod, cel de la Niceea (anul 325). Iată ce se spune aici despre Isus Cristos:

„Cred într-un singur Domn, Isus Cristos, singurul Fiu al lui Dumnezeu, etern născut din Tatăl. Dumnezeu din Dumnezeu, Lumină din Lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut iar nu făcut, o singură Fiinţă cu Tatăl…

El S-a întrupat din Fecioara Maria şi a fost făcut om pentru noi, El a fost răstignit sub Pilat din Pont, a suferit moartea şi a fost îngropat. A treia zi a înviat din morţi, după Scripturi, S-a înălţat la cer şi şade la dreapta lui Dumnezeu.”

Să se observe că imediat după naşterea din Fecioara Maria urmează răstignirea sub Pilat din Pont, moartea, învierea şi înălţatea la cer. Despre viaţa Lui ca Omul Isus din Nazaret, despre minunile Lui şi despre lucrarea Lui ca Învăţător nu se pomeneşte nimic. Lucrul acesta nu este întâmplător. Crezul de la Niceea, este atât de bogat în învăţături despre Fiul lui Dumnezeu de dinainte de întrupare (lucrarea Lui in creaţie şi în istoria Vechiului Testament), dar n-are nimic între naştere şi răstignire, apoi este bogat în învăţături despre El după moarte şi înviere şi înălţare. De ce-i aşa? Cu siguranţă este aşa fiindcă cineva avea interesul ca această etapă din viaţa Lui să nu fie pomenită!

Între anii 325 şi 787 au avut loc şapte sinoade ecumenice (adică acceptate de toate bisericile catolice şi ortodoxe). Ele au dezbătut şi au formulat diferite aspecte ale crezului creştin, dar nici unul dintre aceste sinoade nu s-a ocupat de învăţăturile lui Isus din Nazaret. Prin urmare, crezul creştin formulat de aceste sinoade ignoră învăţătura lui Isus. 

Ne-au dat, deci, un creştinism care este fără învăţăturile  întemeietorului creştinismului!

Excepţie a făcut Ioan Gură de Aur (349-407), care a predicat din Evanghelia după Matei, verset cu verset (inclusive Predica de pe Munte), dar prin predicile lui a stârnit furia Împărătesei şi în cele din urmă a fost exilat şi a murit în drum spre exil.

Consecinţa este că Isus din Nazaret a fost ignorat şi învăţătura Lui nu a fost studiată şi nu a fost trăită. Până pe la anul 1350 a dominat acest creştinism inventat de sinoadele ecumenice. Excepţie (totdeauna sunt şi excepţii!) au făcut cultele ale căror întemeietori au citit ei înşişi Noul Testament şi au descoperit pentru ei pe Isus şi învăţăturile Lui. Aşa au fost Waldenzii, Albigenzii, etc.

O surpriză deosebită ne face un preot din Olanda, pe nume Gerard (sau Geert) Groote (1340-1384).

Gerald Groote s-a născut şi a crescut în oraşul Deventer. A studiat în Paris, la Sorbona (teologia, filosofia, medicina). Şi-a început cariera ca profesor în oraşul natal, dar apoi a fost profesor de filozofie şi teologie în Cologne, apoi  în Utrecht şi în Aachen. Succesul lui ca profesor l-a dus la o viaţă de lux şi de trăire lumească. La vârsta de 34 de ani a trecut printr-o trezire spirituală care l-a făcut să-şi schimbe radical viaţa. A revenit în Deventer, oraşul lui natal, şi-a dăruit casa unei organizaţii de binefacere şi el a trăit mulţi ani ca oaspete la o mânăstire şi s-a ocupat cu predicarea Evangheliei. El predica pe Isus şi trăirea după modelul lui Isus. A   produs o mişcare numită devotio moderna, bazată pe trăirea după modelul lui Isus. A murit tânăr, ca victimă a ciumei din 1384.

Cum a ajuns Groote să fie preocupat de Isus şi de învăţăturile Lui din Evanghelii, nu ştim. Este o minune totală, fiindcă nimeni în lumea lui nu făcea acest lucru.

Unul dintre cei care a aderat la mişcarea produsă de el a fost Thomas a Kempis, (1380-1471) care a scris cartea Imitatio Christi (Imitarea lui Cristos), care a devenit cea mai răspândită carte după Biblie. O rugăciune a lui Kempis ne introduce perfect în gândirea acestuia:

„Doamne Isuse Cristoase, care eşti lumina adevărată, eternă, neschimbătoare, care ai decis să te cobori în închisoarea acestei lumi ca să împrăştii umbrele ignoranţei noastre umane şi să ne arăţi calea spre ţara strălucirii eterne, ascultă rugăciunea umilinţei mele şi prin imensa Ta milă infuzează în mine acea lumină divină, pe care Tu ai promis-o lumii şi ai poruncit să fie predicată la toţi oamenii, pentru ca eu să cunosc calea Ta pe tot parcursul pelerinajului meu pe pământ. Tu eşti oglinda vieţii, torţa întregii sfinţenii… Tu Te-ai aşezat înaintea mea ca exemplu de trăire… Fii Tu bucuria mea, dulceaţa sufletului meu… locuieşte cu mine şi eu cu Tine şi cu toată lumea închisă în afară. Fii Tu Învăţătorul meu şi Domnul meu şi fie învăţătura Ta înţelepciunea mea.” (citat în Bainton, Erasmus of Christendom, p.10)

Să observăm că atenţia lui Kempis se îndrepta spre Isus Omul, spre modelul pe care îl constituia El şi spre învăţătura Lui, ceea ce era atunci o noutate absolută.

În mediul acesta cu totul deosebit s-a fornat Erasmus de Rotterdam (1466-1536).  Născut în Rotterdam în anul 1466, ca fiul nelegitim al unui preot şi al unei fete a unui medic din otraş, Erasmus de Rotterdam  a fost adus de mama lui la şcoala  din Deventer, începută de Gerard Groote şi condusă timp de câteva decenii de Thomas a Kempis. Aici şi-a însuşit tânărul Erasmus dragostea pentru învăţăturile lui Isus şi pentru o viaţă după modelul lui Isus.

Erasmus şi-a completat studiile la Sorbona, la Paris. Imediat după terminarea studiilor, prin care a obţinut doctorat în teologie, a început să scrie cărţi educative: o colecţie de proverbe culese de el din literatura latina şi din cea greacă şi din Biblie, o carte despre cum să dialogăm, alta despre cum să scriem scrisori. Această serie a culminat cu savuroasa carte despre elogiul nebuniei, sau lauda prostiei (în care, printre alţii, îi expune ridicolului pe preoţi, pe călugări şi chiar pe cardinali). A scris şi o serie de cărţi pe teme spirituale, una dintre ele fiind despre armele celui credincios. A editat şi tipărit scrierile multor clasici latini şi greci, care până atunci existau numai în manuscrise.

Prin scrierile lui instructive şi plăcute, Erasmus a devenit extrem de popular. Nici un om din vremea lui nu s-a bucurat de atâta faimă. Iată ce scrie un istoric pe tema aceasta:

„Nici un om în Europa nu avea atâţia prieteni în poziţii înalte, în lumea religioasă, în lumea politică şi în lumea academică. El a fost invitat să facă parte din anturajul celor încoronaţi şi din anturajul celor mai înalţi prelaţi; al regilor, al împăraţilor, al primarilor şi al consilierilor municipali, al cardinalilor şi al papilor. Regele Henry al VIII-lea i-a trimis o invitaţie scrisă cu propria lui mână. Francisc I, i-a trimis invitaţie semnată cu propria lui mână. Carol al Spaniei şi al Ţărilor de jos, mai târziu împărat, i-a dat lui Erasmus titlul de consilier imperial cu salariu. Regele Ungariei, arhiepiscopul de Canterbury, Cardinalul Primat al Spaniei – toţi s-au simţit onoraţi să-l aibă între ei. Papa Leo l-a invitat  la Roma şi Papa Hadrian i-a trimis o invitaţie urgentă. Universităţile Cambridge şi Oxford, Luovain, Basel şi Viena s-au luptat să-l aibă ca profesor.” (Roland H. Bainton, Erasmus of Christendom, p.3).

Este vrednic de notat că atunci când a ajuns la culmea gloriei, în anul 1516, a tipărit la Basel Noul Testament bilingv: pe o parte textul în greacă, aşa cum l-a stabilit el însuşi cercetând şi comparând toate manuscrisele greceşti existente atunci şi pe cealaltă parte un text nou în limba latină, în traducere proprie, fiindcă a descoperit multe greşeli în traducerea făcută pe la anul 400 de Ieronim (traducerea Vulgata, considerata de Biserica Catolică drept singura corectă).

Aici se cuvine o explicaţie puţin mai largă. Noul Testament a fost scris, de Evanghelişti şi de Apostoli, în limba greacă. El a circulat fiind copiat cu mâna. Cei care au copiat au făcut şi greşeli, unele intenţionate, altele involuntare. Pe vremea lui Erasmus circulau multe copii ale Noului Testament şi fiecare dintre ele se deosebea de celelalte datorită greşelilor copiştilor. Erasmus a adunat laolaltă aceste variante, le-a comparat şi în cele din urmă a decis care ar trebui să fie textul acceptat ca cel mai bun. Pe acesta l-a publicat el în 1516.

Textul grec, publicat de Erasmus, numit textus receptus, a devenit textul original oficial, după care s-au făcut traducerile Noului Testament în următoarele trei secole! Prima dintre acestea a fost traducerea lui Luther în limba germană (1522), urmată de traducerea lui William Tyndale în limba engleză (1526). Traducerea engleza King James (1611) a fost făcută tot după textul lui Erasmus.

Dar lucrul cel mai important pentru noi este prefaţa la acest Nou Testament, pe care a scris-o Erasmus. El semnalează faptul că creştinismul este singura mişcare sau şcoală de gândire care nu se bazează pe învăţătura Întemeietorului ei. Lucrul acesta i se pare foarte important lui Erasmus şi de aceea insistă foarte mult asupra lui. Redăm şi noi aici aproape în întregime ceea ce spune Erasmus pe această temă. (Să observăm că uneori Erasmus numeşte învăţătura lui Cristos „filosofia lui Cristos”). Subliniez că ceea ce spune Erasmus aici are importanţă istorică epocală şi este bine să cunoaştem  lucrul acesta. Iată deci ce scrie Erasmus:

Şi totuşi, cum se întâmplă că chiar şi unii dintre noi care pretindem să ne dăm numele de Creştin (Cristos-ian), nu ne trece prin gând să ne însuşim filosofia lui Cristos cu toată sinceritatea, aşa cum ar trebui?

Platoniştii, Pitagorienii, Academicii, Stoicii, Cinicii, Peripateticii şi Epicurienii, cu toţii cunosc doctrinele (învăţăturile) sectei lor, le învaţă pe de rost şi se luptă cu îndârjire pentru ele, gata să moară decât să abandoneze cauza patronului lor. Atunci, de ce nu ne ridicăm şi nu stăm noi mai energici şi mai entuziaşti pentru cauza făcătorului şi liderului nostru Cristos? Oare n-ar judeca toată lumea pe unul care îşi zice Aristotelian dar care nu cunoaşte învăţătura maestrului său despre cauzele fulgerului, despre esenţa materiei, sau despre infinit? Acestea sunt teme care nici nu ne fac fericiţi când le cunoaştem nici nu ne fac să ne simţim mizerabil dacă nu le cunoaştem. Şi totuş noi, aduşi la Cristos prin atâtea iniţieri, confirmaţi prin atâtea sacramente (taine), nu considerăm că este o ruşine sau o dezonoare să nu-i cuoaştem învăţăturile care promit supremă fericire tuturor. Dar ce rost are să formulăm acest argument, când este o nebunie lipsită de evlavie chiar şi numai să te gândeşti să compari pe Cristos cu Zeno sau cu Aristotel, sau să pui învăţătura Lui alături de perceptele triviale ale unor pigmei – ca să nu ne exprimăm mai puternic – în felul acesta. Să-i lăsăm pe partizanii acestor filosofii să se ţină agăţaţi de liderii sectelor lor cât de puternic pot şi cât de mult vor.

Fără îndoială, numai Cristos a fost un învăţător coborât din cer, numai El (care era înţelepciunea eternă însăşi) putea să ne înveţe  certitudini pozitive, numai El (unicul autor al mântuirii omenirii), putea să ne înveţe doctrina despre mântuire, numai El putea să exemplifice ceea ce ne-a învăţat şi putea să ne dea ceea ce ne-a promis. Ceva ce ne este prezentat ca venind de la Caldei sau de la Egipteni, noi examinăm cu atentă curiozitate, ca pe un produs al unei îndepărtate părţi a lumii şi chiar caracterul ei străin devine parte a valorii ei. Şi adeseori ne lăsăm furaţi de  speculaţiile unor mici pedanţi, să nu zicem impostori, care ne irosesc timpul fără nici un folos – aş putea spune şi mai rău, dar atâta este suficient. Şi totuşi de ce acelaşi fel de curiozitate nu intrigă minţile creştine, care sunt ferm convinse – ceea ce este adevărat – că învăţătura lor nu vine din Egipt sau din Siria, ci chiar din cer? Dece nu gândim noi: Aceasta trebuie să fie o filosofie nouă şi minunată de vreme ce, pentru a o revela muritorilor, Cel ce era Dumnezeu a devenit Om, Cel ce era nemuritor a devenit muritor, Cel ce era în sânul Tatălui a coborît pe pământ? Trebuie să fie o învăţătură măreaţă, în nici un caz nu una comună (banală), orice altceva ar fi ea, aceea pe care acel minunat autor a venit să ne înveţe la urma unui şireag de şcoli filosofice excelente şi de profeţi faimoşi. Dece nu explorăm noi detaliile ei cu pioasă curiozitate, cu deosebită grijă şi cu avid interes? Mai ales fiindcă acest fel de înţelepciune, atât de extraordinară încât face ca orice înţelepciune a lumii să pară o prostie, poate fi extrasă din aceste câteva cărţi ca din cele mai curate izvoare cu mai puţină trudă decât învăţătura lui Aristotel care poate fi extrasă din multele lui volume spinoase şi din imensul lor corp de comentarii scrise de interpreţii lui certăreţi – şi, pot spune, cu mult mai mare profit. Căci aici nu-i nevoie să te echipezi cu toate acele discipline laborioase. Cărarea este directă şi gata pentru oricine care vrea să păşească pe ea. Numai să aduci o minte pioasă şi trează şi mai presus de orice una îmbibată de o credinţă curată şi simplă. Pur şi simplu, fă-te învăţabil şi ai făcut deja paşi mari în această filosofie. Ea îţi oferă, de la ea însăşi, spiritul învăţabil care nu-şi găseşte mai cu bucurie adăpost decât în suflete simple. Alte filosofii, pe lângă faptul că promit o falsă fericire, descurajează minţile multor studenţi pur şi simplu prin dificultatea învăţăturilor lor. Această filosofie se ajustează singură la capacitatea fiecăruia, coborându-se la nivelul celor mici şi acomodându-se la abilitatea lor, îi hrăneşte cu lapte, îi poartă, îi îngrijeşte şi-i sprijineşte, făcând totul pentru ei până când cresc în Cristos. Şi totuşi ea nu se adaptează la cei mai de jos într-un aşa fel încât să nu păstreze comori pentru cei mai de sus. De fapt, cu cât înaintezi în această înţelepciune, cu atât o vezi mai specială şi o aşezi la un nivel incomparabil cu oricare alta. Pentru cei mai mici este uşoară, pentru cei maturi este cel mai important lucru în viaţă. Ea nu este inaccesibilă pentru nici o vârstă, pentru nici un sex, pentru nici o condiţie socială sau rang în societate. Soarele însuşi nu este atât de deschis pentru orice privire cum este învăţătura lui Cristos. Nu se ascunde de nimeni, decât de cel care, neîncrezător în sine, alege să se ţină la distanţă”(citat din Robert Adams, In Praise of Folly and Other Writings, pag.119-121). Erasmus continua: “Noi păstrăm scrisori primite de la un prieten (o prietenă), le sărutăm, le purtăm cu noi, le citim iarăşi şi iarăşi şi totuşi sunt mii şi mii de creştini care altfel sunt suficient de învăţaţi, n-au citit niciodată în viaţa lor vreo Evanghelie sau vreo scrisoare de-a lui Pavel. Mahomedanii se ţin de scrierile lor, iudeii chiar şi astăzi citesc scrierile lui Moise din fragedă pruncie. De ce nu facem şi noi la fel şi nu ne dăruim studierii lui Cristos? Cei ce urmează învăţătura lui Benedict se supun unei reguli stabilite de un simplu om şi ceea ce este mai mult un om fără multă educaţie scriind pentru oameni şi mai needucaţi ca el şi totuşi ei îl studiază cu sârguinţă şi-l aplică în vieţile lor. Călugării augustinieni învaţă totul despre întemeietorul lor. Franciscanii adoră micile tradiţii ale sfântului lor Francisc, îmbrăţişează cărţulia lui cu pasiune, se înfăşoară în ea şi o duc cu ei oriunde merg şi se consideră că nu sunt în siguranţă fără ea. De ce onorează ei o cărţulie scrisă de un simplu om mai mult decât întreaga biserică creştină onorează regula pe care Cristos a dat-o fiecăruia şi faţă de care ne-am angajat fiecare prin botez?       … Nu o şcoală de teologi ne recomandă  aceste scrieri, ci Însuşi Tatăl nostru cel ceresc, vorbind cu vocea Lui divină şi în două ocazii separate.  Una a fost la râul Iordan cu ocazia botezului Domnului Isus Cristos, cealaltă pe muntele Tabor la schimbarea la faţă. El a zis: „Acesta este Fiul Meu Preaiubit în care Îmi găsesc toată plăcerea Mea: De El să ascultaţi!” (Ibid. pag. 125-126)

Să marcăm acest fapt istoric: Pentru prima dată, de la Împăratul Constantin care a marginalizat învăţătura lui Isus, se face aici un apel atât de insistent să ne întoarcem la învăţătura lui Isus, care ar trebui să fie învăţătura de bază a creştinismului!

Să marcăm că aceasta se întîmpla în anul 1516.

Un an mai tâtziu, în 31 octombrie 1517, Martin Luther bătea în cuie pe uşa catedralei Catolice din Wittemberg cele 95 de teze (argumente) împotriva indulgenţelor, act care marca începutul Reformei Protestante!

Care a fost legătura dintre Erasmus şi Reformă. În primul rând, Erasmus a criticat foarte mult şi în mai multe scrieri ale lui corupţia şi multe alte rele ale preoţilor şi ale prelaţilor Bisericii Catolice, dar niciodată nu a pus în discuţie şi nu a criticat dogmele Bisericii din care făcea parte. Cu alte cuvinte, Erasmus pleda pentru o purificare morală a Bisericii, nu pentru o schimbare dogmatică.

În al doilea rând, Luther îl aprecia şi îl admira pe Erasmus şi între cei doi a existat o corespondenţă timp de cel puţin cinci ani după ce Luther a început Reforma. Erasmus a avut cuvinte de apreciere pentru unele acţiuni ale lui Luther. Acesta a încercat mult să-l convingă pe Erasmus să se alăture Reformei, dar fără succes. Mulţi istorici îl acuză pe Erasmus de laşitate. Cine studiază mai cu atenţie gândirea lui Erasmus ajunge să vadă că motivele acestuia de a nu trece de partea lui Luther au fost mult mai profunde.

La începutul Reformei, Erasmus a făcut observaţia că el aşteaptă să vadă ce fel de Biserică va produce Luther şi doar atunci va decide dacă i se alătură sau nu. Să ţinem cont că Erasmus se baza pe învăţăturile lui Isus şi pleda ca acestea să fie făcute cunoscute şi se aştepta ca prin ele să fie transformat individul, Biserica şi societatea. El credea în puterea transformatoare a Învăţăturii lui Isus!

Ce-a observat el că făcea Luther? Acesta pleca de la epistola apostolului Pavel către Romani şi din ea înţelegea (în mod eronat!), că mântuirea este numai prin credinţă. Eroarea venea din faptul că “numai” nu exista în textul original, ci era adăugat de Luther.  Marele reformator insista că mântuirea este doar un act juridic prin care cei credincioşi sunt declaraţi drepţi, nu sunt făcuţi drepţi.

Cu siguranţă, spune Erasmus, o asemenea religie nu duce la transformarea oamenilor şi la crearea unei Biserici mai bune decât cea catolică.

Ce propunea Erasmus? În anul 1519 Erasmus a retipărit Noul Testament cu prefaţa de la prima ediţie, în care chema la studierea învăţăturii lui Isus Cristos şi la trăirea după această învăţătură, sau, după cuvintele lui Kempis, la imitarea lui Cristos.

Dar în anul 1522 Erasmus a tipărit o nouă ediţie a Noului Testament, de data aceasta cu o nouă introducere. Aici, el face constatarea că creştinii nu cunosc învăţătura creştină şi vine cu o propunere:

Cineva să scrie un rezumat al învăţăturii creştine şi toţi copiii ajunşi la vârsta pubertăţii să fie puşi să o înveţe atât de temeinic încât să fie capabili să dea răspunsuri clare la o examinare publică, făcută chiar de episcopul locului. După examinare, să se facă o ceremonie solemnă de consfinţire a ceea ce au promis naşii lor, în locul lor, când ei au fost copii mici şi au fost botezaţi. Erasmus recunoaşte că ceremonia aceasta poate fi interpretată ca al doilea botez!

Tot în anul 1522, Erasmus a publicat un comentariu la Evanghelia după Matei, în care el analizează pe larg marea trimitere a apostolilor de către Isus în toată lumea:

„Toată puterea Mi-a fost dată în cer şi pe pământ. Duceţi-vă şi faceţi ucenici din toate naţiunile, botezându-i în Numele Tatălui, al Fiului şi al Duhului Sfânt şi învăţându-i să păzească ce v-am poruncit (tot ce v-am învăţat Eu pe voi). Şi iată că Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul veacului” (Matei 28:18-20).

Erasmus insistă pe necesitatea instruirii în elementele principale ale credinţei creştine şi numai după aceasta să urmeze botezul în Numele Sfintei Treimi.

Trebuie să vedem acum care au fost consecinţele imediate ale învăţăturilor lui Erasmus. Locul spre care trebuie să ne îndreptăm atenţia este Zurich, în Elveţia.

Preotul catedralei din Zurich, Ulrich Zwingli (1484-1531) a îmbrăţişat învăţăturile Reformei lui Luther, cu anumite deosebiri, în special cu privire la Cina Domnului. Aceasta se întâmpla în 1519. Consiliul oraşului Zurich i-a dat acestuia aprobarea să facă modificările pe care le-a considerat el necesare: scoaterea icoanelor din Biserică, înlocuirea liturghiei cu un serviciu religios mult simplificat, etc. În anul 1523 a început o criză în viaţa Bisericii din Zurich. Un grup de preoţi tineri, convertiţi la Reformă şi stabiliţi în Zurich, au studiat problema botezului, în special după ce au citit scrierile lui Erasmus. Ei doreau abandonarea botezului copiilor mici şi înlocuirea lui cu botezul pe baza credinţei personale. Consiliul oraşului nu a fost de acord cu această schimbare. Dezbaterile au durat tot timpul anului şi s-au extins pe toată durata anului 1524. Bărbaţii care doreau botezul credinţei, s-au adunat în 21 ianuarie 1525 în casa unuia dintre ei. O sursă din acea vreme (Cronica Huterită) ne spune ce au făcut ei în ziua aceea:

„Cu frică de Dumnezeu, ei au decis că din Cuvântul lui Dumnezeu un om trebuie să afle care este adevărata credinţă, exprimată în fapte de iubire, şi pe baza mărturisirii propriei credinţe, să primească adevăratul botez creştin ca pe un legământ cu Dumnezeu al unei conştiinţe curate, slujindu-L de la acea dată înainte cu o viaţă creştină sfântă şi rămânând statornic până la sfârşit, chiar şi în vreme de necazuri.” 

Observaţi că în acest pasaj sunt expuse succint temele care vor caracteriza această nouă mişcate: frica de Dumnezeu, Cuântul lui Dumnezeu ca sursă a adevăratei credinţe, fapte de iubire, mărturisirea propriei credinţe, adevăratul botez ca legământ cu Dumnezeu al unei conştiinţe curate, o viaţă creştină sfântă, statornicie până la sfârşit şi în necazuri (suferinţe, torturări) care vor veni. Iată ce s-a întâmplat în continuare:

„După rugăciune, Georg Blaurock s-a ridicat în picioare şi l-a rugat pe Conrad Grebel în numele lui Dumnezeu să-l boteze cu adevăratul botez creştin pe baza credinţei lui şi a recunoaşterii adevărului. Cu această cerere el a îngenuncheat şi Conrad l-a botezat… Apoi ceilalţi s-au îndreptat spre Georg la rândul lor şi l-au rugat să-i boteze, ceea ce el a făcut. Şi astfel, cu mare frică de Dumnezeu, împreună ei s-au predat pe ei înşişi Domnului. Ei s-au încredinţat împreună în slujba Evagheliei şi au început să înveţe pe alţii credinţa şi să o trăiască ei înşişi.”

Fiindcă ei fuseseră botezaţi când au fost mici şi fiindcă ei s-au re-botezat, duşmanii lor i-au numit ana-baptişti, adică re-botezaţi. Ei au refuzat să primească acest nume, deoarece ei spuneau că ceea ce li s-a întâmplat când erau copii mici nu a fost botez, fiindcă ei nu ştiau atunci ce li se face, şi că ceea ce au făcut acum, la maturitate, pe baza propriei credinţe şi a propriei decizii şi mărturisiri, este adevăratul botez şi singurul botez. Ei se numeau între ei „frate şi soră în Domnul”.

Aşa a început un nou fel de Reformă, numită de istorici „Reforma radicală”.

Prin urmare, au avut loc mai multe „reforme”. Una a fost reforma luterană, alta a fost reforma zvingliană, alta a fost reforma radicală (anabaptistă),  alta a fost reforma anglicană (1534), alta a fost reforma calvinistă la Geneva (1536) şi alta a fost  reforma scoţiană făcută de John Knox (1560). Mai multe ţări din Europa de Nord au adoptat reforma luterană: Olanda, Danemarca, Norvegia şi Suedia.

Cele mai multe dintre aceste reforme au fost făcute cu aprobarea şi sub patronajul conducerii Statului respectiv.  Singura excepţie a fost reforma anabaptistă. Chiar de la început, anabaptiştii au fost consideraţi primejdioşi de toate conducerile statale (inclusiv cele protestante) şi au fost pedepsiţi cu moartea. Mii de anabaptişti au fost decapitaţi, sau înnecaţi în râu, sau arşi pe rug în acel prim secol al Reformei.

De ce s-a dezlănţuit atâta furie împotriva anabaptiştilor? Este bine să cunoaştem motivul. Exista pe atunci credinţa că unitatea unui stat sau a unui oraş-stat (ex.: un oraş independent, condus de un consiliu) este dată de religia lui. Nu se putea concepe pe atunci că oameni de religii diferite ar putea forma o unitate viabilă. De aceea, într-un stat catolic nu era permis să apară oameni de alte religii decât cea catolică. Atunci când a apărut Luther cu ideile lui de Reformă religioasă, anumite landuri  (sau ducate, sau principate) l-au invitat pe Reformator la o dezbatere publică în care i se dădea posibilitatea să convingă conducerea landului că religia lui este mai bună decât cea catolică. Dacă conducătorul landului era convins şi se declara luteran, tot landul trebuia să renunţe la catolicism şi să devină luteran. Tot astfel, într-un oraş în care consiliul de conducere accepta luteranismul, tot oraşul trebuia să devină luteran. Expresia juridică în limba latină era: Cuius regius eius religio, adică „a cui este regiunea, a aceluia este religia.”

De aceea, când Ulrich Zwingli a început să nutrească idei de reformă, el a trebuit să convingă Consiliul să accepte noile idei şi numai după aprobarea consiliului au putut fi ele implementate. Dacă Consiliul nu a fost de acord cu botezul adulţilor, Zwingli a renunţat la această idee. Dar nu numai atât. El a trebuit să dezvolte o teologie care să justifice botezul copiilor mici.

Chiar de la începuturile lor, anabaptiştii au insistat că fiecare individ trebuie să fie liber să-şi aleagă el însuşi credinţa. Botezul pe bază de credinţă personală şi de mărturie personală dicta să nu mai fie botezaţi copiii mici, ci să se aştepte până la vârsta cînd copiii sunt capabili să primescă instruire şi apoi să aleagă pentru ei înşişi ce credinţă adoptă.

Când au apărut în Zurich anabaptiştii, imediat Consiliul i-a declarat în afara legii şi, când ei au continuat să răspândească crezul lor şi să practice botezul credinţei, au fost, rând pe rând, condamnaţi la moarte şi executaţi.

Prin urmare, anabaptiştii cereau libertate de alegere a crezului pentru fiecare individ şi libertate pentru toate credinţele în cadrul aceluiaşi land, sau oraş. Această spargere a unităţii naţionale era “crima” de care se făceau vinovaţi anabaptiştii.

Cu toate că erau astfel sub ameninţarea constantă cu moartea, anabaptiştii s-au răspândit rapid în toată Europa, inclusiv în Transilvania şi în Polonia.

Martin Luther

Pare ciudat că introducem pe Luther, care a început Reforma, numai la acest punct. Vom înţelege însă de îndată de ce facem acest lucru. Martin Luther s-a născut în orăşelul german Eisleben, în 1483. Tatăl lui era miner la o mină de cupru. A ajuns să câştige bine şi şi-a dat copilul la şcoală cu planul să-l facă avocat. Într-o zi, când avea 25 de ani, a fost surprins de o furtună în câmp, un trăznet a căzut lângă el şi l-a trântit la pământ şi el s-a rugat  Sfintei Ana, protectoarea minerilor să-l scape şi atunci el se va călugări.

La două săptămâni după furtună şi-a ţinut cuvântul şi a intrat călugăr într-o mânăstire Augustiniană. În mânăstire, Martin respecta cu stricteţe toate regulile şi posturile şi pedepsele (canoanele) pe care i le dătea duhovnicul lui, cu speranţa că îl va satisface pe Dumnezeu. Mai târziu, Luther a scris:

„Când eram călugăr, m-am torturat timp de 15 ani cu jertfă zilnică, chinuindu-mă cu posturi, cu vegheri de noapte şi cu alte fapte riguroase. Căutam cu îndârjire să-mi câştig dreptatea înaintea lui Dumnezeu.”

În 1507 a fost hirotonisit ca preot. În 1510 a fost trimis la Roma, unde a văzut corupţia care domnea la curtea papală.

În 1512 a primit doctoratul în teologie şi a devenit profesor de Biblie la Universitatea din Wittemberg. Aceasta era poziţia pe care o deţinea în 1517, când călugărul dominican Tezel a apărut în Wittemberg vânzând indulgenţele prin care se promitea iertarea păcatelor celor ce le cumpără. Indignat de aceasta, el a scris cele 95 de argumente prin care demonstra că acţiunea este o farsă.

Aşa cum am scris mai la început, Luther nu intenţiona atunci să provoace o reformă în Biserica catolică. El dorea doar să provoace o dezbatere academică. Dar, de îndată ce publicul mare a captat ideile principale şi oamenii au prins curaj, reformarea bisericii n-a mai putut fi oprită.  

Trebuie ştiut că la data aceea Luther însuşi nu era “reformat”. El se considera un păcătos care se lupta din răsputeri să-l satisfacă pe Dumnezeul care, după cum credea el atunci, impune atâtea sarcini grele pe bieţii muritori. Dar, cândva pe la începutul anului 1519, studiind Epistola către Romani, Luther şi-a oprit privirile la locul unde scrie: „Căci mie nu mi-e ruşine de Evanghelia lui Cristos, fiindcă ea este puterea lui Dumnezeu pentru mântuirea fiecăruia care crede…deoarece în ea este descoperită o dreptate pe care o dă Dumnezeu prin credinţă şi care duce la credinţă, după cum este scris:  Cel drept va trăi prin credinţă” (Romani 1:16-17). Şi Luther şi-a zis: „Iată ce înseamnă aceasta: Dreptatea lui Dumnezeu este revelată prin Evanghelie şi anume, dreptatea pasivă prin care milostivul Dumnezeu ne justifică după cum este scris că cel ce crede trăieşte prin credinţă”.

Luther adaugă:  „Aici am simţit că am fost totalmente născut din nou şi că am intrat în paradis prin porţi larg deschise!”

Atunci Luther a început să predice mântuirea numai prin credinţă, ca un dar al lui Dumnezeu pentru fiecare care crede. Luther însuşi a fost “reformat,” a fost născut din nou.

În anul acela, Luther a fost chemat la o dezbatere publică cu teologul John Eck. În cadrul acestei dezbateri, Luther a afirmat că şi sinoadele Bisericii pot greşi şi că infailibilitatea Papei este o teorie de curând inventată.

Cu acestea, Luther a călcat pe cele mai sacrosante credinţe catolice şi şi-a tăiat orice punţi de retragere. În anul 1520, Papa a emis Bula papală prin care Luther era declarat eretic şi i se dădeau 30 de zile ca să-şi recunoască greşelile. Drept răspuns, Luther a ars Bula papală în public. Istoricul Thomas Linsey scria recent; „Este imposibil pentru noi cei din secolul al XX-lea să ne imaginăm emoţia care a cuprins toată Germania şi într-adevăr toată Europa că un biet călugăr a ars o Bulă papală!”

În 1521, la Dieta de la Worms, Luther a fost declarat eretic şi a fost condamnat la moarte. În învălmăşeala de la Worms, câţiva oameni mascaţi l-au răpit pe Luther. Unul dintre nobilii germani, partizan al Reformei, a organizat acest lucru. Luther a fost dus în secret în castelul de la Worms al acestui nobil. Aici a fost ţinut în secret timp de opt luni, în care a început să traducă Noul Testament în limba germană. În martie 1522, Luther s-a întors la Wittemberg şi a preluat conducerea Reformei, apărat de câţiva dintre nobilii care au îmbrăţişat noua credinţă.

Reforma a însemnat printre altele, curăţirea bisericilor de icoane, lepădarea de hainele preoţeşti, renunţarea la liturghia în limba latină şi înlocuirea ei cu cântări comune şi cu predica în limba germană. Tot atunci s-au golit mânăstirile şi călugării s-au întors la viaţa civilă. În anul 1525, Luther s-a căsătorit cu o fostă călugăriţă, după ce au renunţat amândoi la jurământul de călugărie.

Acum este momentul să facem o comparaţie între Erasmus şi Luther. Să ne uităm mai întâi la mediul din care vin. Desiderius Erasmus vine dintr-o şcoală de gândire total netipică pentru acea vreme: mişcarea numită „devotio moderna,” un nou fel de spiritualitate care porneşte de la învăţătura lui Isus din Nazaret şi ţinteşte ca prin imitarea lui Isus să ajungă la transformare în caracter şi comportament după chipul lui Dumnezeu. Martin Luther porneşte dintr-o mânăstire augustiniană şi după o luptă îndelungată cu păcatele şi după un studiu aprofundat al Epistolei către Romani ajunge să descopere că păcatele lui sunt ispăşite şi iertate prin jertfa lui Isus şi că el, Luther, este îndreptăţit, justificat prin credinţă. El nu trebuie să se mai pedepsească pentru păcate, deoarece pedeapsa a ispăşit-o deja Isus.

Pentru Luther, vestea cea bună era că iertarea de păcate s-a realizat prin jertfa lui Isus şi se obţine individual prin credinţa în Isus. Pentru Erasmus, vestea cea bună era că prin cunoaşterea învăţăturii lui Isus şi prin imitarea lui Isus se ajunge la transformare după chipul lui Isus şi la relaţie personală cu Dumnezeu.

Erasmus era cu 17 ani mai în vârstă decât Luther, era mult mai umblat în lume şi avea o cultură mult mai vastă. El era de acord cu Luther că una dintre problemele Bisericii catolice era corupţia, în special corupţia preoţilor şi a ierarhilor, a conducătorilor Bisericii şi că problema era transformarea morală şi crearea unei Biserici curate. Când Erasmus a fost întrebat de ce nu se alătură lui Luther în acţiunea de reformare a Bisericii, el a răspuns că aşteaptă să vadă mai întâi ce fel de Biserică şi ce fel de credincioşi va produce Luther prin învăţătura lui şi pe baza aceasta va decide dacă i se alătură sau nu.

Erasmus a observat, de la o anumită distanţă, ce realizează Luther şi în cele din urmă a ajuns la concluzia că nu se poate uni cu felul de Biserică pe care a realizat-o acesta.

Pentru Erasmus, problema cheie era ce fel de învăţătură dă Luther. Este extrem de interesant să vedem că în cele din urmă Erasmus a ajuns la concluzia că greşeala fundamentală în învăţătura lui Luther stă în augustinianismul lui, în credinţa că prin căderea în păcat voinţa umană a fost complet pervertită şi anihilată şi că acum numai Dumnezeu decide cine să fie mântuit şi cine nu. Erasmus a decis să iese din tăcerea lui şi în 1524 a scris cartea întitulată „Despre libertatea voinţei”. Aceasta l-a înfuriat teribil pe Luther şi spre sfârşitul anului 1525 a publicat cartea lui masivă întitulată „Sclavia voinţei”.

Prin această încrucişare de săbii, orice colaborare între cei doi giganţi a devenit imposibilă.

Câteva comentarii

 O primă reacţie la cartea lui Luther a venit din partea teologului anabaptist Balthasar Hubmaier, care a scris în anul 1527 cartea „Libertatea voinţei” (vol.I şi II). Hubmaier devenise, cu un an înainte, pastor la comunitatea anabaptistă din Nikolsburg, Moravia (astăzi Mikulov, Republica Cehă) şi a găsit acolo un grup de luterani foarte descurajaţi de cartea lui Luther. Iată cum descrie Hubmaier situaţia:
„Am găsit oameni care au înţeles doar două lucruri. Unu: ”Noi credem, credinţa ne mântuie” şi Doi: „Noi nu putem face nimic bun. Dumnezeu lucrează în noi şi voinţa şi împlinirea. Noi nu avem voinţă liberă” (pag. 427). Şi mai departe: „Prin această negare a voinţei libere se dă cale liberă celor rău voitori să atribuie lui Dumnezeu toate păcatele şi faptele lor rele, zicând: „Faptul că eu comit curvie sau adulter este voia lui Dumnezeu. Ceea ce voieşte Dumnezeu aceea trebuie să se întâmple. Şi cine poate sta împotriva voinţei Lui? Dacă n-ar fi voia Lui, n-aş păcătui. Dacă ar fi voia Lui, m-aş opri din păcătuit…”  Să mai arătăm şi faptul că prin această gândire eronată mulţi sunt duşi în rătăcirea lenevirii şi a disperării, fiindcă ei gândesc că de vreme ce omul nu poate voi şi face nimic bun şi de vreme ce toate lucrurile se întâmplă din necesitate, el n-are ce face decât să rămână în această stare. Dacă Dumnezeu mă vrea să fiu al Lui, El mă va atrage la sine. Dacă nu vrea, voinţa mea este zadarnică” (pag.447. Citate din Balthasar Hubmaier, Theologian of Anabaptism, Herald Press, Scottdale, PA.).

Hubmaier combate cu vehemenţă această teorie. El foloseşte multe dintre argumentele lui Erasmus în pledoaria lui pentru libertatea voinţei.

Un an mai târziu, în 1528, Hubmaier a fost arestat, a fost dus la Viena, acolo a fost torturat cumplit şi apoi a fost ars pe rug, adăugându-se la numărul primilor martiri ai anabaptismului.

Să trecem acum în Anglia. Aici, Reforma a fost făcută mai mult din motive politice. Henric al VIII-la voia cu orice preţ să aibă un moştenitor băiat şi fiindcă regina nu i-a dat un semenea moştenitor a vrut să divorţeze de ea şi să se căsătorească cu alta, dar Papa a refuzat să-i dea dispensa necesară pentru divorţ. Pe acest motiv, el şi-a declarat independenţa de Roma, a devenit el capul noii Biserici, numită cu vremea Biserica anglicană, şi un grup de teologi reformatori au formulat noua credinţă reformată. Aceşti teologi au înclinat spre teologia pe care o formula chiar atunci la Geneva Ioan Calvin, o teologie strict predestinaţionistă. Către sfârşitul acelui secol, în mişcarea anglicană a apărut un curent care dorea o mai mare sfinţenie a vieţii. Accentul lor era pe o viaţă pură, curată, sfântă. Mai mult în derâdere, restul populaţiei le-a dat numele de „puritani”. La începutul secolului următor, mişcarea puritană a devenit foarte puternică, mai ales în domeniul universitar (Cambridge şi Oxford). Fiindcă erau nedoriţi şi chiar persecutaţi de autorităţile regale, mulţi dintre puritani, începând pe la anul 1620, au început să emigreze in America.

Să stăm şi să medităm la ce se întâmpla. Puritanii erau calvinişti, credeau puternic în predestinaţie şi totuşi erau pasionaţi pentru puritatea vieţii, pentru sfinţenie. Ori, cu un secol înainte, Baltazar Hubmaier scria că învăţătura despre predestinaţie ducea la descurajarea luptei pentru sfinţenia vieţii. Cum putem explica lucrurile?

Aici trebuie să-l aducem în scenă pe sociologul german Max Weber, care în anii 1904-1905 şi-a scris şi publicat lucrarea lui „Etica protestantă şi spiritul capitalist”. Teza lui fundamentală era că hărnicia în muncă, spiritul de corectitudine şi de economisire şi de reinvestire au fost produse de etica protestantă şi în special de cea puritană, predestinaţionistă. Cum explică sociologul german lucrul acesta? El se trăgea dintr-o familie de puritani şi cunoştea felul de gândire al acestora. Iată cum îl explică el. Faptul că Dumnezeu ne alege, sau ne predestinează, este un dat real. Cum putem noi personal să ştim dacă am fost predestinaţi să fim copiii Lui sau nu? Simplu, după Învăţătura lui Isus: „După roadele lor îi veţi cunoaşte”. Aceasta înseamnă că cei care sunt născuţi din Dumnezeu sunt harnici în muncă, sunt corecţi, sunt cinstiţi, sunt buni, adică se văd în ei „roadele Duhului Sfânt”. Şi atunci, credincioşii care erau deja parte din mişcarea creştină dar care nu erau siguri că sunt între cei aleşi trebuia să-şi dovedească lor înşişi că sunt născuţi din Dumnezeu şi o făceau manifestând hărnicie, corectitudine, bunătate, etc. Prin acestea ei îşi dovedeau lor înşişi că sunt dintre cei aleşi, dintre cei predestinaţi pentru mântuire.

Max Weber recunoaşte în cartea lui că sunt şi alte forme de protestantism care nu sunt calviniste (predestinaţioniste), dar care totuşi produc sfinţenia vieţii şi hărnicie şi corectitudine, etc. El încearcă să dea o explicaţie pentru faptul că şi ei produc vieţi schimbate. O face cu mai puţină claritate şi convingere.

Să încercăm să găsim împreună o explicaţie pentru vieţile transformate prin protestantism.

Să ne uităm mai întâi la luteranism. Erasmus, secundat de Hubmaier, a considerat că predestinaţionismul, pe care Luther l-a luat de la Augustin, este o piedică în calea unei reale transformări a vieţii. Fapt este că, totuşi, protestantismul lui Luther a produs o anumită transformare morală în oameni, în special prin fenomenul nou pe care l-a introdus Luther: un loc de seamă acordat predicii în noul fel de slujbă religioasă, introdusă în locul liturghiei în limba latină. Predica, în limba poporului, a devenit o formă extraordinar de puternică de educaţie, atât despre doctrinele creştine cât şi despre morala creştină. De asemenea cântecele (multe compuse chiar de Luther) aveau un conţinut educativ şi de îndemnare la o viaţă nouă.

Să ne gândim şi la faptul că între pastori (care îi înlocuiau pe preoţi) erau doritori de o viaţă după voia lui Dumnezeu şi ei insistau în predicile lor pe nevoia schimbării vieţii, chiar dacă nu dădeau acestei schimbări o justificare doctrinară. Mulţi au început să scrie cărţi despre nevoia schimbării felului de viaţă.

Un astfel de pastor a fost John Arndt, care a trăit în Germania între 1555-1621. El a văzut că mulţi pastori din vremea lui sunt experţi în dezbateri teologice, dar viaţa lor nu arată că ei ar fi creştini. Pentru a remedia situaţia aceasta, el a scris cartea „Adevăratul creştinism” (1610), care a devenit foarte repede una dintre cele mai citite şi mai răspândite cărţi în lumea protestantă. Şi nu numai! Un profesor catolic german a vizitat Madridul în 1687 şi acolo a vizitat biblioteca iezuită şi l-a întrebat pe bibliotecarul şef care este cartea de trăire creştină cea mai bună în biblioteca lui. Acesta i-a adus o carte în limba latină căreia îi lipsea pagina de titlu şi pagina de la sfârşit (care conţineau date despre autor), i-a da-o s-o răsfoiască, spunându-i: Aceasta este cea mai bună carte devoţională din biblioteca noastră. Profesorul german a început să citească şi imediat şi-a dat seama că era cartea scrisă de John Arndt!
Iată ce scrie Arndt în prefaţa cărţii lui:

„Am intenţionat să vă arăt că noi cei ce purtăm numele de „creştin” (Cristosieni) o facem nu numai pentru faptul că credem în Cristos, ci şi pentru faptul că numele acesta înseamnă că noi trăim în Cristos şi Cristos trăieşte în noi. Apoi am dorit să arăt că adevărata pocăinţă porneşte din centrul cel mai adânc al inimii; că inima, mintea şi sentimentele trebuie să fie schimbate; că noi trebuie să ne conformăm lui Cristos şi Evangheliei Lui”.

În continuare, Arndt arată că mulţi învaţă doctinele, dar „nu vor să înveţe de la singurul nostru Invăţător Isus Cristos cum să fie blânzi şi smeriţi şi totuşi viaţa Lui sfântă ar trebui să fie regula noastră de viaţă şi de conduită… Şi deşi noi nu putem, în slăbiciunea noastă actuală să imităm în mod perfect viaţa lui sfântă şi exaltată, cu toate acestea noi ar trebui să o iubim şi să dorim cu înfocare să o imităm tot mai deplin; căci astfel noi trăim în Cristos şi Cristos trăieşte în noi şi, aşa cum scrie apostolul Ioan „Cine zice că rămâne în El, trebuie să trăiască şi el cum a trăit Isus” (1 Ioan 2:6).

Cineva a remarcat că „Adevăratul creştinism” al lui Arndt nu este altceva decât o transpunere în limbaj protestant a cărţii „Imitarea lui Cristos” a lui Tomas a Kempis (părţi substanţiale din cartea lui Kempis sunt incluse în cartea lui Arndt). Fapt este că Arndt a contribuit enorm la înnoirea vieţii în Germania luterană.          

Se consideră de asemenea că învăţătura lui Arndt a dat naştere mişcării pietiste, iniţiată de Philipp Jakob Spenner şi August Herman Francke. Mişcarea pietistă s-a autodefinit ca o „religie a inimii” în locul unei „religii a capului”. Manifestul noii mişcări a fost cartea lui Spenner „Pia desideria”, adică „dorinţele pietăţii” sau „dorinţele evlaviei”, publicată în 1675, ca prefaţă la o carte de predici a lui Arndt. 

Unul dintre cei influenţaţi puternic de această mişcare a fost John Wesley (1703-1791), cel mai mare evanghelist pe care l-a avut Anglia. Mă voi opri puţin asupra lui deoarece, spre deosebire de cei discutaţi până acum, el nu a fost predestinaţionist, ci a fost arminianist (a crezut în liberul arbitru, adică în alegerea liberă a omului, ca şi anabaptiştii).

John Wesley credea cu pasiune în posibilitatea trăirii în sfinţenie în această viaţă. Wesley atingea prin evanghelizările lui oamenii simpli, care nu aveau nici o educaţie religioasă. El era pentru o educare sistematică sau metodică a celor noi convertiţi. De aceea mişcarea lui a căpătat numele de „metodistă”. El a observat că noii convertiţi aveau nevoie de cel puţin patru-cinci ani ca să li se arate toate obiceiurile şi practicile păgâne de care să se dezveţe şi cele creştine pe care să le înveţe. Când ajungea la totala dezvăţare şi învăţare se zicea că a ajuns la predare totală a fiinţei în proprietatea lui Isus şi la actul acesta de predare totală Dumnezeu răspundea prin umplerea totală cu Duhul Sfânt şi la sfinţirea totală. De la punctul acesta, Wesley spunea că credinciosul este capabil să trăiască în sfinţenie totală, fără păcat, toată viaţa.

Mişcarea pentru sfinţenia vieţii (holiness movement) a dominat cultele evanghelice tot secolul al XIX-lea, atât în Anglia cât şi în Statele Unite.

 

Concluzii generale

După părerea noastră, fenomenul cel mai important care a apărut acum cinci sute de ani a fost curajul oamenilor de a se angaja în dezbateri libere pe teme de religie. Dezbaterile libere au dus în cele din urmă la schimbări majore atât în crezul creştin cât şi în practica religiei creştine, exact ceea ce voiau să evite cei ce se opuneau oricăror discuţii libere.

Dar ceea ce părea la acea data cu totul şi cu totul inacceptabil era cererea ca fiecare individ să fie liber să-şi aleagă el însuşi religia. Ideea aceasta a apărut în anul 1524, în cadrul discuţiilor despre botez. Atâta vreme cât se practica botezul copiilor mici, toţi cetăţenii unui anumit teritoriu erau “încreştinaţi” prin botez la o vârstă la care ei înşişi nu erau capabili să decidă ce religie să aibă. Dar, dacă se renunţa la botezarea copiilor mici şi se aştepta până la vârsta la care puteau să decidă ei înşişi, însemna că li se recunoaşte dreptul de a decide dacă devin creştini, dacă devin atei, sau îmbrăţişează altă religie.

Puţini istorici ştiu, sau vor să recunoască, faptul că anabaptiştii au fost cei ce au lansat primii in civilizaţia europeană conceptul de libertate de alegere a religiei şi, deci, libertatea de conştiinţă. Sperăm că lacuna aceasta va fi remediată.

O altă mare realizare a Reformei a fost că a iniţiat traducerea Bibliei în limbile popoarelor. Faptul că s-a pus Biblia în mâna poporului a fost una dintre cele mai mari revoluţii din istoria omenirii. Acum, fiecare om poate citi pentru sine şi poate decide pentru sine ce credinţă să-şi aleagă!

Apariţia unei mari varietăţi de credinţe creştine, sau religii creştine, poate fi văzută ca o dezorientare şi unii o consideră ca atare, dar ea înseamnă o îmbogăţire a spiritului uman, care poate astfel să compare diferitele înţelegeri ale aceluiaşi text şi să aleagă pentru sine ceea ce trebuie să creadă şi ceea ce trebuie să respingă.

Comunismul a fost o încercare de a închide oamenii să nu mai audă decât ceea ce spun comuniştii. Era una dintre multele închisori ale minţii şi ale spiritului.

Căderea comunismului a adus cu sine libertatea de călătorie, de care se bucură acum milioane de români. Românii călătoresc în ţări cu religii diferite şi sunt expuşi la diferite feluri de gândire.

Apariţia internetului, care aduce informaţia în casa fiecărui roman, fără ca el să mai trebuiască să călătorească nici măcar până la o librărie sau la o bibliotecă, a lărgit la maximum libertarea şi posibilitatea de informare.

Biserica ortodoxă obişnuia să afirme că locul Bibliei este numai în Biserică, pe altar sau pe un pupitru anume făcut pentru ea şi că laicii nu sunt suficient de educaţi să poată citi Biblia fără să se rătăcească. Unii preoţi o mai spun şi astăzi.

Dar vremea unui monopol pe informaţie, a unui control al minţilor, a unei manipulări a gândirii oamenilor a trecut! Din fericire!

Românii de astăzi manifestă o foame după hrană spirituală şi o sete după adevărată spiritualitate. Varietatea de învăţături creştine care i se oferă, prin predicatori şi prin alţi învăţători ai diferitelor culte creştine evanghelice este una dintre sursele unde îşi găsesc hrana şi este unul dintre izvoarele din care se adapă! Cine-i mai poate opri să mănânce şi să bea?

Dar libertatea aceasta va produce inevitabil dezbateri despre natura şi despre conţinutul religiei ortodoxe. Lucrurile acestea nu mai pot fi considerate ca fiind în afara discuţiei. Şi discuţiile libere vor duce inevitabil la schimbări. Cui îi este frică de toate acestea?

Discuţii intense se poartă şi acum. Pe ascuns. Sau în şoaptă.

N-ar fi mai bine ca ele să fie înţelept coordonate şi îndrumate?

 

Esenţa Reformei.

Mântuirea cuprinde trei evenimente esenţiale: Iertarea de păcate, împăcarea cu Dumnezeu şi eliberarea de sub orice stăpânire a celui rău. Acestea au fost realizate prin jertfa Fiului lui Dumnezeu pe cruce şi sunt oferite de Dumnezeu fiecărui om gratuit, ca dar,  un dar care se însuşeşte prin credinţă.

 Mântuirea aduce cu sine intrarea omului într-o relaţie personală cu Dumnezeu.

Reforma a înlăturat preotul, biserica, ierarhia, liturghia, sfinii, Maica Domnului, moaştele, icoanele din procesul de mântuire.

Preotul (pastorul) rămâne cu funcţia de învăţător, sfătuitor (consilier spiritual), predicator al Cuvântului lui Dumnezeu, conducător al lucrărilor bisericii (actele de cult, sau  sacramentele, sau tainele).

 

Biserica rămâne mediul în care credincioşii cresc spiritual şi în care ei lucrează împreună pentru promovarea lucrărilor lui Dumnezeu în societate şi pe câmpul de misiune.

Categorii